Legături Frânte: Povestea Unei Mame Într-o Familie Care Se Rupe

— Cum adică „să o iei pe ea”? Alexandru, nu am discutat niciodată despre asta! Am simțit cum mi se taie picioarele, iar vocea mi-a tremurat în bucătăria mică, luminată doar de becul galben care atârna deasupra mesei. Maria, fetița noastră de nici doi ani, dormea liniștită în camera ei, fără să știe că lumea ei era pe cale să se schimbe.

Alexandru s-a uitat la mine cu răceala pe care o recunoscusem deja în ultimele luni. — Mama mea a zis că e mai bine să stea câteva zile la noi, să te mai odihnești și tu. Nu e mare lucru.

Nu e mare lucru? Să-mi ia copilul fără să mă întrebe? Am simțit cum mă sufoc. În familia noastră, „puternică”, cum le plăcea tuturor să spună la nuntă, nu mai era loc de discuții. Alexandru luase decizia și gata. Eu trebuia doar să accept.

Nu fusese mereu așa. Când ne-am cunoscut, Alexandru era atent, grijuliu, mă făcea să râd cu glumele lui stângace. Dar după nuntă, parcă s-a transformat. Orice problemă era rezolvată cu un telefon la mama lui, doamna Viorica, care nu pierdea nicio ocazie să-mi spună cum „la noi în familie femeia știe locul ei”.

În primele luni după ce s-a născut Maria, am simțit că mă prăbușesc. Nopți nedormite, colici, plânsete și o oboseală care mă făcea să uit cine sunt. Alexandru venea târziu de la serviciu și, când intra pe ușă, primul lucru pe care îl spunea era: — Ce-ai făcut toată ziua? De ce e casa vraiște?

Am încercat să-i explic cât de greu îmi este, dar răspunsul era mereu același: — Toate mamele reușesc. Nu ești nici prima, nici ultima.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă, am mers la mama mea, Ileana. — Mamă, nu mai pot. Simt că nu mai am aer aici.

Ea m-a privit cu ochii umezi: — Draga mea, știi că te iubesc, dar trebuie să-ți porți crucea. Așa e la noi. Nu poți pleca așa ușor dintr-o căsnicie.

Am plecat acasă cu sufletul greu și cu gândul că poate chiar eu sunt problema. Poate nu sunt destul de bună ca mamă sau ca soție.

Apoi a venit acea seară fatidică. Alexandru a venit hotărât: — Mâine dimineață vine tata să o ia pe Maria. Mama a pregătit camera pentru ea.

— Alexandru, nu poți face asta! E copilul nostru! Nu ai dreptul!

— Ba am dreptul! E și copilul meu! Și dacă nu-ți convine, poți pleca tu!

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Maria s-a trezit și a început să plângă și ea. Am luat-o în brațe și am simțit că tot universul meu se destramă.

A doua zi dimineață, socrul meu, domnul Ion, a intrat în casă fără să bată la ușă. — Hai, pregătește fata! Nu avem toată ziua la dispoziție.

Am încercat să mă opun, dar Alexandru m-a tras deoparte: — Nu face circ! Vrei să vadă toată lumea că nu ești în stare?

Am cedat. Am împachetat câteva haine pentru Maria și am privit cum o iau din brațele mele. Am rămas singură în casă, cu jucăriile împrăștiate și cu un gol imens în suflet.

Zilele următoare au fost un coșmar. Îmi sunam copilul și mi se răspundea sec: — Doarme acum. Te sunăm noi.

Am mers la un avocat. — Doamnă Popescu, dacă nu aveți acte de separare sau divorț, legal nu vă pot ajuta prea mult. E complicat…

Prietenii mei m-au sfătuit să rabd: — Așa e la început, o să se schimbe…

Dar eu știam că nu mai pot. Într-o noapte, am scris o scrisoare pentru Alexandru:

„Nu sunt doar mama Mariei. Sunt femeie, sunt om și merit respect. Nu pot trăi într-o familie unde deciziile se iau peste capul meu.”

A doua zi am plecat la mama mea cu tot curajul pe care l-am putut aduna. Ileana m-a primit cu brațele deschise de data asta:

— Dacă ai ajuns aici, înseamnă că ai suferit destul. Hai acasă.

Lupta pentru custodie a fost lungă și dureroasă. Alexandru și familia lui au încercat să mă facă să par instabilă, incapabilă. Dar am avut noroc de un judecător care a văzut dincolo de aparențe.

Astăzi stau pe banca din parc cu Maria lângă mine și mă gândesc la tot ce am pierdut și ce am câștigat. Oare câte femei mai trec prin asta? Câte mame trebuie să-și strige dreptul la propriul copil într-o lume care încă le vede ca simple accesorii ale familiei?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că legătura dintre o mamă și copilul ei nu ar trebui niciodată negociată sau ruptă de tradiții vechi sau orgolii rănite.

Mă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult ar trebui să rabde o mamă înainte să spună „ajunge”?