Umbra Tatălui: Povestea Mea Printre Sărăcie și Tăceri

— Nu mai bate din picior, Ilinca, că se supără vecina de jos! vocea bunicii răsună aspru, în timp ce eu încercam să-mi încălzesc degetele la caloriferul rece. Era ianuarie și, ca în fiecare an, căldura era un lux pe care nu ni-l permiteam. Mama se întorsese târziu de la muncă, cu ochii roșii de oboseală și mâinile crăpate de frig. În garsoniera noastră din Berceni, fiecare sunet părea să răsune ca un tunet, iar fiecare ceartă era o furtună care nu se mai termina.

— Las-o, mamă, e copil, a zis mama încercând să mă apere, dar vocea ei era stinsă, ca și cum nu mai avea puterea să lupte nici măcar pentru mine.

Bunica a oftat și s-a retras pe canapea, unde își petrecea majoritatea zilelor privind la televizorul vechi. Eu m-am așezat lângă mama, încercând să-i prind mâna. O simțeam mereu departe, ca și cum o parte din ea era mereu în altă parte — poate în trecutul pe care nu voia să-l împartă cu mine.

— Mamă, de ce nu vine tata niciodată? am întrebat într-o seară, când curentul fusese tăiat și stăteam la lumina unei lumânări.

A tăcut mult timp. Am auzit doar respirația grea a bunicii și zgomotul slab al tramvaielor din depărtare.

— Tata are altă familie, Ilinca. Și alți copii. Știe că exiști, dar… nu vrea să știe mai mult, mi-a spus într-un final, cu vocea tremurată.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când auzeam asta, dar era prima dată când o spunea cu atâta claritate. Am vrut să urlu, să plâng, să-i spun că nu e corect. Dar am rămas tăcută, ca și cum răspunsul ei era o sentință pe care trebuia s-o accept.

Zilele treceau greu. La școală eram mereu „fata fără tată”, cea care venea cu hainele vechi ale verișoarei din provincie și care nu aducea niciodată pachet la excursii. Colegii râdeau uneori de mine — „Ilinca, tu ai vreo poză cu tata?” — iar eu mă prefăceam că nu aud sau inventam povești despre un tată plecat la muncă în Italia.

Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în baie. Ușa era întredeschisă și am văzut-o cum își ținea capul în mâini.

— Mamă? Ce s-a întâmplat?

— Nimic, Ilinca. Sunt doar obosită… Nu-i nimic.

Dar știam că nu era doar oboseala. Era povara facturilor neplătite, a salariului minim pe economie și a visurilor frânte. Era povara unei vieți trăite mereu pe muchie de cuțit.

Bunica încerca să ajute cum putea — făcea zacuscă pe care o vindea vecinelor sau cosea haine pentru copiii din bloc. Dar banii nu ajungeau niciodată. Într-o iarnă, am rămas fără curent două săptămâni și am dormit toate trei sub aceeași pătură groasă, spunându-ne povești ca să uităm de frig.

Într-o zi de vară, când aveam 14 ani, am găsit o scrisoare veche într-un sertar. Era de la tata. Scria doar atât: „Nu pot veni. Îmi pare rău.” Atât. Fără explicații, fără promisiuni. Am simțit un val de furie și tristețe care m-a copleșit. Am vrut să-i arăt mamei scrisoarea, dar am rupt-o în bucăți mici și am aruncat-o pe geam.

În acea seară am avut o ceartă urâtă cu bunica.

— De ce nu l-ai obligat să vină? De ce nu ai făcut nimic? am țipat la ea.

— Ce știi tu? Crezi că nu am încercat? Crezi că e ușor să crești un copil singură? Să vezi cum lumea te judecă la fiecare pas? Să-ți spun ce mi-a zis preotul când m-am dus la biserică să te botez? „Femeie fără bărbat, copil fără noroc.” Asta mi-a spus! Și tu mă întrebi de ce n-am făcut nimic?

Am plâns amândouă atunci. Mama ne-a privit neputincioasă și a ieșit pe balcon să fumeze.

Anii au trecut greu. Am terminat liceul cu bursă socială și am intrat la facultate la buget. M-am angajat part-time la un supermarket ca să pot ajuta acasă. Mama s-a îmbolnăvit între timp — diabet și probleme cu inima — iar bunica a început să uite lucruri simple: unde pune cheile, dacă a mâncat sau nu.

Într-o zi, după ce m-am întors de la muncă, am găsit-o pe mama stând pe marginea patului cu poza mea în mână.

— Îmi pare rău că n-am putut mai mult pentru tine, Ilinca…

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Nu-ți face griji, mamă. Suntem bine. Suntem împreună.

Dar în sufletul meu știam că nu eram bine. Că rana absenței tatălui meu era încă vie și că sărăcia ne ținea prizoniere într-un cerc vicios din care nu știam dacă voi putea ieși vreodată.

Uneori mă întreb: oare cât valorează un părinte absent? Oare cât de mult ne definește lipsa lui? Și dacă voi reuși vreodată să fiu altfel decât ceea ce lumea așteaptă de la „fata fără tată”?