Casa pierdută, inima regăsită: Povestea unui tată între trădare și iertare

— Cum ai putut, Gabi? Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui nimic? Ți-am spus de atâtea ori că nu te joci cu banii casei!
Vocea mea răsuna spart în bucătăria mică, cu pereții galbeni care păreau să se strângă în jurul nostru. Gabi, fiul meu de douăzeci și doi de ani, stătea cu ochii în podea, mâinile tremurându-i pe marginea mesei. Lângă el, Maria, soția mea, plângea în tăcere. Afară era iarnă, iar geamurile aburite nu lăsau să se vadă decât umbrele reci ale serii.

Nu-mi venea să cred. Într-o singură zi, tot ce clădisem în douăzeci și cinci de ani se prăbușise. Casa noastră din Pitești, moștenită de la părinții mei, era acum pe punctul de a fi pierdută din cauza unei datorii pe care Gabi o făcuse fără știrea noastră. Împrumutase bani de la niște cămătari ca să-și deschidă o mică afacere cu electronice second-hand. Nu i-a mers. Dobânzile au crescut, iar când nu a mai putut plăti, oamenii aceia au venit la ușa noastră cu amenințări și acte.

— Tată, am vrut doar să vă fac mândri… am crezut că pot să rezolv totul înainte să aflați…

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Nu era doar furie. Era și frică. Frica de a nu mai avea unde să mergem, frica de a nu mai putea oferi familiei mele siguranță. Dar mai presus de toate, era rușinea. Ce o să spună vecinii? Ce o să spună rudele? Eu, Vasile Dinu, om muncitor, ajuns pe drumuri din cauza prostiei propriului fiu.

În următoarele zile am încercat tot ce am putut. Am sunat la rude, la prieteni vechi, am încercat să fac rost de bani. Nimeni nu avea destul sau nu voia să se bage. Maria s-a închis în ea însăși, iar Gabi dispăruse ore întregi de acasă, încercând să găsească soluții care nu existau.

Când executorul a venit cu poliția și ne-a dat termen să eliberăm casa, am simțit că mi se taie picioarele. Am adunat câteva haine într-o valiză veche și am plecat cu capul plecat. Ne-am mutat la sora Mariei, într-un apartament mic din cartierul Trivale. Eram patru oameni într-o cameră și jumătate: eu, Maria, Gabi și sora ei, Lenuța.

Primele luni au fost un coșmar. Mă trezeam noaptea ud leoarcă de transpirație, visând că sunt din nou acasă și că totul a fost doar un coșmar. Dimineața mă lovea realitatea: eram un bărbat de cincizeci de ani fără casă, fără demnitate. Gabi nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Maria încerca să țină familia unită, dar o vedeam cum se topește pe zi ce trece.

Într-o seară, după ce Lenuța s-a dus la serviciu de noapte la spital, am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! M-am săturat să mă simt ca un parazit! Totul din cauza ta!
Gabi s-a ridicat brusc:
— Știu că e vina mea! Crezi că nu mă urăsc destul? Dacă vrei să plec, plec!
Maria a început să plângă:
— Destul! Suntem familie! Dacă nu ne avem unii pe alții acum, atunci când?

Am tăcut toți trei minute bune. În liniștea aceea apăsătoare am simțit pentru prima dată că nu mai pot continua așa. Trebuia să găsesc o cale să iert sau măcar să încerc.

Zilele au trecut greu. Am început să lucrez cu ziua pe unde apucam: la construcții, la mutat mobilă, orice îmi aducea câțiva lei. Gabi s-a angajat la un service auto și venea acasă murdar și obosit. Îl vedeam cum se chinuie să repare ce a stricat, dar între noi era un zid gros de tăcere și resentimente.

Într-o duminică dimineață, Maria m-a luat deoparte:
— Vasile… trebuie să-l ierți pe Gabi. Nu pentru el, pentru tine. Altfel o să ne pierdem cu toții.
Am privit-o lung. Avea dreptate. Dar cum poți ierta când ai pierdut tot?

Seara aceea am ieșit cu Gabi la plimbare prin parc. Era frig și copacii goi păreau niște mâini întinse spre cer.
— Tată… îmi pare rău. N-o să pot niciodată să-ți dau casa înapoi.
Am oftat adânc:
— Nu casa mă doare cel mai tare… ci faptul că ai crezut că trebuie să faci totul singur. Că n-ai avut încredere în mine.
Gabi s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi:
— Mi-a fost frică… Să nu te dezamăgesc.
L-am strâns în brațe pentru prima dată după luni întregi. Am plâns amândoi ca niște copii.

A fost începutul vindecării. Nu ne-am recuperat casa niciodată, dar am început să reconstruim altceva: încrederea dintre noi. Am reușit într-un an să strângem bani pentru o garsonieră mică la marginea orașului. Nu era mult, dar era a noastră.

Astăzi mă uit la Gabi cum își ajută colegii mai tineri la service și îl văd altfel: nu ca pe copilul care a greșit, ci ca pe bărbatul care a avut curajul să-și asume greșelile și să meargă mai departe.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi suntem dispuși cu adevărat să iertăm atunci când pierdem tot? Și cât valorează o casă față de o inimă regăsită?