Pensionară și Singură: Povestea Unei Mame Uitate

— Nu pot să cred că iarăși nu răspunde, am murmurat, ținând telefonul strâns în palmă, cu ochii umeziți de lacrimi. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-l sun pe Vlad, băiatul meu cel mare. De la fereastra sufrageriei, vedeam cum ploaia de toamnă bătea în geamuri, iar liniștea din casă devenea apăsătoare.

— Lasă, mamă, poate are treabă, mi-a spus soțul meu, Ion, cu vocea lui blândă, dar obosită. Dar Ion nu mai era aici de trei ani. Îl aud doar în mintea mea, ca o consolare amară. De când a plecat el, casa noastră mare din Pitești s-a transformat într-un muzeu al amintirilor: fotografii cu copiii la serbări, diplomele lor înrămate, jucării uitate prin dulapuri.

Am muncit o viață întreagă ca să nu le lipsească nimic. Ion a fost inginer la uzină, eu profesoară de limba română. Ne-am strâns fiecare leu pentru excursii, meditații, haine bune. Când Vlad a intrat la Medicină la București, am plâns de bucurie. Când Irina a plecat la Cluj să studieze Arhitectura, am simțit mândrie și teamă în același timp. Le-am spus mereu: „Să nu uitați niciodată de unde ați plecat.”

Dar acum… Acum mă simt ca o piesă de mobilier vechi, uitată într-un colț. Vlad mă sună o dată pe lună, grăbit, între două gărzi. Irina trimite mesaje scurte: „Sunt bine, mamă. Am mult de lucru.” Nepoții îi văd doar pe Facebook.

Într-o seară de sâmbătă, am încercat să fac sarmale după rețeta mamei mele. Am pus masa pentru patru persoane, ca pe vremuri. Am aprins televizorul doar ca să nu aud tăcerea. La un moment dat, m-am surprins vorbind cu voce tare:

— Ce rost are să gătesc atâta? Pentru cine?

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, nu pot veni nici luna asta acasă. Am un proiect urgent.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am răspuns cu un simplu „Înțeleg. Ai grijă de tine.”

Am început să ies mai des prin parc. M-am împrietenit cu doamna Stela, o vecină văduvă ca și mine. Ne plimbăm împreună și ne povestim necazurile. Ea are doi băieți în Germania care o sună doar de Crăciun.

— Știi ce cred eu? mi-a spus Stela într-o zi. Noi am crescut copiii să fie independenți și să-și urmeze visurile. Poate că am uitat să-i învățăm cât de mult contează să suni acasă.

M-am gândit mult la vorbele ei. Oare am greșit undeva? Le-am dat prea mult? Prea puțin? Am fost prea exigentă? Prea permisivă? Când erau mici, le citeam povești și îi țineam în brațe până adormeau. Acum, când îi sun, simt că deranjez.

Într-o duminică ploioasă, am decis să le scriu o scrisoare lungă. Nu un mesaj pe WhatsApp, ci o scrisoare adevărată, cu pixul pe hârtie:

„Dragii mei,

Vreau doar să știți că mi-e dor de voi. Casa e goală fără râsetele voastre. Nu vă cer nimic – doar un telefon din când în când sau o vizită scurtă. Știu că aveți viețile voastre și sunt mândră de voi. Dar uneori simt că nu mai fac parte din ele…”

Am pus scrisorile la poștă și am așteptat cu sufletul la gură un semn. Au trecut două săptămâni fără niciun răspuns.

Într-o seară târzie, când deja mă resemnasem că poate așa e destinul unei mame bătrâne, telefonul a sunat. Era Vlad.

— Mamă… am primit scrisoarea ta… Nici nu știu ce să zic… Mi-e rușine că nu te-am sunat mai des.

Vocea lui tremura ușor.

— Nu vreau să te simți vinovat, i-am spus încet. Vreau doar să știi că te iubesc și că mi-e dor.

A doua zi m-a sunat și Irina. A plâns la telefon:

— Mamă, iartă-mă! Am fost atât de prinsă cu munca… Nici nu mi-am dat seama cât de mult te-am neglijat.

Au venit acasă în weekendul următor cu nepoții. Casa s-a umplut din nou de viață și râsete. Dar știam că va fi doar pentru câteva zile.

După ce au plecat, am rămas din nou singură în liniștea casei mari. Dar ceva s-a schimbat: acum știu că trebuie să le spun ce simt și ce am nevoie. Poate că nu vor putea fi mereu lângă mine, dar măcar vor ști cât contează pentru mine un simplu telefon.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca mine își așteaptă copiii cu masa pusă și sufletul gol? Oare chiar trebuie să acceptăm singurătatea ca pe un dat al bătrâneții sau putem schimba ceva dacă avem curajul să spunem ce simțim?