Casa moștenită și povara sufletului: între datorie și sacrificiu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! Am urlat în telefon, cu ochii în lacrimi, privind-o pe bunica cum se chinuie să se ridice din pat. Era a treia oară în acea săptămână când o găseam căzută pe podeaua rece din camera ei, cu privirea pierdută și mâinile tremurânde. M-am aplecat să o ajut, iar ea m-a privit cu ochii aceia mari, albaștri, în care se amestecau rușinea și recunoștința.

— Nu vreau să-ți fiu povară, Ilinca, mi-a șoptit ea, abia auzită.

Am strâns-o la piept și am simțit cât de fragilă devenise. Bunica mea, Maria, fusese odată stâlpul familiei: o femeie aprigă, care crescuse singură doi copii după ce bunicul murise la mină. Acum, tot ce-i rămăsese era amintirea unei vieți de muncă și casa aceea veche din marginea Ploieștiului, pe care mi-o lăsase mie prin testament.

Am sunat-o pe mama, sperând că va înțelege gravitatea situației. — Mamă, trebuie să facem ceva! Bunica nu mai poate sta singură. Poate ar trebui să o luăm la noi sau să găsim o soluție împreună…

Răspunsul ei a venit sec, fără urmă de emoție: — Ilinca, bunica ți-a lăsat casa. Acum e rândul tău să ai grijă de ea. Eu mi-am făcut datoria destui ani.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era doar o casă, era o povară. Aveam două joburi part-time ca să pot plăti ratele la apartamentul meu din București. Soțul meu, Vlad, era deja nemulțumit că petreceam tot mai mult timp la Ploiești. Fetița noastră, Mara, mă întreba mereu când vin acasă.

În acea seară, după ce am culcat-o pe bunica, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am gândit la copilăria mea: la verile petrecute în curtea aceea plină de trandafiri, la prăjiturile cu mere coapte și la poveștile spuse la lumina lămpii. Bunica fusese mereu acolo pentru mine. Cum aș fi putut s-o las acum?

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat:

— Ilinca, nu mai putem continua așa! Mara are nevoie de tine aici. Eu nu pot să mă ocup singur de tot. Gândește-te la familia noastră!

— Și bunica e familia mea! am izbucnit eu. Nu pot s-o abandonez!

— Dar mama ta? De ce nu te ajută?

— Pentru ea totul e simplu: „Ți-a lăsat casa, te descurci.”

Au urmat săptămâni de chin. Încercam să fac naveta între București și Ploiești, să mă împart între joburi, copil și bunică. Mama venea rar, doar ca să aducă niște cumpărături sau să verifice dacă mai trăiește mama ei.

Într-o zi, am găsit-o pe bunica plângând în bucătărie.

— Ilinca, nu vreau să-ți stric viața… Poate ar fi mai bine să mă duci la azil.

M-am simțit strivită de vinovăție. Cum să-i spun că nu mai pot? Cum să-i spun că nu mai am resurse nici fizice, nici emoționale?

Într-o seară, după ce Mara adormise lângă mine în patul vechi al copilăriei mele, am avut o discuție cu Vlad pe WhatsApp:

— Ilinca, trebuie să alegi! Nu poți fi peste tot. Dacă nu te întorci acasă definitiv până la sfârșitul lunii, nu știu ce se va întâmpla cu noi…

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă, te rog… Nu pot singură! Hai să găsim o soluție împreună!

— Ilinca, eu am avut grijă de ea douăzeci de ani. Acum e rândul tău. Eu vreau să-mi trăiesc bătrânețea liniștită.

— Dar eu? Eu când trăiesc? Eu când sunt mamă pentru Mara?

— Fiecare generație are crucea ei de dus.

Am început să mă gândesc serios la azil. Am vizitat câteva centre din apropiere. Oameni triști, camere reci, miros de medicamente și singurătate. Bunica ar fi murit acolo cu zilele.

Într-o noapte am visat-o pe bunica tânără, râzând în grădină cu mine copil. M-am trezit plângând și am știut că nu pot s-o abandonez.

Am decis să-mi iau concediu fără plată și să stau cu ea până la capăt. Vlad a acceptat cu greu situația. Relația noastră s-a răcit; Mara a început să fie tot mai retrasă.

Într-o zi, mama a venit pe neașteptate:

— Ilinca… poate că am greșit. Poate că ar trebui să ne împărțim timpul… Să nu duci tu toată povara.

Am izbucnit în plâns și ne-am îmbrățișat pentru prima dată după mult timp.

Bunica a murit liniștită câteva luni mai târziu, ținându-mă de mână.

Acum stau singură în casa moștenită și mă întreb: oare sacrificiul meu a fost alegerea corectă? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la fericire?