Când sângele nu mai leagă: Povestea unei trădări de familie

— Unde e brățara de la mama? întreb, cu vocea tremurândă, răscolind sertarul vechi din dormitor. Mâinile îmi sunt reci, iar inima îmi bate nebunește. Nu e prima dată când simt că ceva lipsește, dar acum am dovada: brățara de aur, singura amintire de la mama, a dispărut.

Irina, verișoara mea, stă în pragul ușii, cu ochii mari și umezi. — Nu știu, zice încet, evitând să mă privească. — Poate ai pus-o altundeva…

Dar știu că nu. Știu exact unde o țineam, pentru că era prea prețioasă ca să o las la voia întâmplării. Și totuși, nu vreau să cred ce-mi trece prin minte. Irina stă la mine de aproape șase luni. A venit într-o seară ploioasă de noiembrie, cu două sacoșe și ochii roșii de plâns. Mi-a spus că nu mai poate sta cu părinții ei, că s-au certat rău și că nu are unde să se ducă. Am primit-o fără să clipesc.

— Ești familie, i-am zis atunci. La noi, sângele nu se spală cu apă.

Primele săptămâni au fost grele. Irina plângea des, nu vorbea prea mult și părea mereu absentă. Îi lăsam spațiu, îi găteam mâncărurile preferate din copilărie — ciorbă de perișoare, plăcintă cu mere — și încercam să o fac să se simtă acasă. Seara ne uitam la seriale vechi și râdeam împreună. Îmi era dragă ca o soră mai mică.

Apoi au început să dispară lucruri mici: un parfum aproape nou, niște cercei de argint, niște bani din portofel. M-am gândit că poate am uitat eu pe unde le-am pus. Am dat vina pe oboseală, pe stresul de la muncă. Dar azi, când am văzut sertarul gol, am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Irina, te rog… dacă ai nevoie de bani sau de ceva, spune-mi. Nu trebuie să…

Ea izbucnește în plâns și cade pe patul meu. — Nu am vrut! Nu am vrut să fac asta! Dar nu mai aveam bani deloc și… și m-am gândit că nici n-o să observi…

Mă uit la ea și nu-mi vine să cred. Fata pe care am crescut-o la mine în casă, care m-a ajutat să trec prin atâtea necazuri când eram mici, acum mă fură? Mă doare mai tare decât orice ceartă avută vreodată cu cineva din familie.

— De ce n-ai spus nimic? De ce n-ai cerut ajutor?

— Mi-a fost rușine… Tu mereu ai fost cea puternică dintre noi două. Eu… eu nu știu să cer ajutorul nimănui.

Îmi vine să țip, dar mă abțin. În loc de asta, mă așez lângă ea și încerc să-mi adun gândurile. Îmi dau seama că nu e doar vina ei — poate că am fost prea naivă, prea dornică să cred că sângele chiar ne obligă să fim buni unii cu alții.

În zilele următoare, atmosfera în casă devine apăsătoare. Irina evită să mă privească în ochi, iar eu mă simt ca o străină în propria mea locuință. Seara, când încercăm să vorbim despre ce s-a întâmplat, totul se transformă într-o ceartă mocnită.

— Tu nu știi cum e să n-ai nimic! îmi strigă ea într-o seară. — Tu ai avut mereu totul: părinți care te-au iubit, o casă a ta, un serviciu bun! Eu am fost mereu a doua roată la căruță!

— Nu e adevărat! îi răspund furioasă. — Și eu am muncit pentru tot ce am! Și eu am pierdut oameni dragi! Dar nu m-am apucat să fur!

Tace și pleacă trântind ușa. Mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere. Mă simt vinovată pentru furia mea, dar și trădată până în adâncul sufletului.

În weekend vine tata în vizită. Observă imediat tensiunea dintre noi.

— Ce s-a întâmplat? întreabă el cu voce blândă.

Ezit o clipă, apoi îi spun totul. Tata oftează adânc.

— Uneori sângele nu e suficient ca să țină oamenii împreună. Trebuie să existe respect și sinceritate.

Cuvintele lui mă urmăresc toată ziua. Îmi dau seama că trebuie să iau o decizie: ori o iert pe Irina și încercăm să reparăm relația noastră, ori îi cer să plece.

Seara o găsesc pe Irina făcându-și bagajele.

— Pleci? întreb încet.

— Da… Cred că așa e cel mai bine. Am găsit ceva de lucru la o prietenă din liceu. N-o să te mai deranjez.

O privesc cum își strânge hainele într-o valiză veche și simt un gol imens în stomac. Aș vrea să-i spun că o iert, dar nu pot încă. Poate timpul va vindeca rana asta.

— Ai grijă de tine, Irina.

— Și tu… Mulțumesc pentru tot.

După ce pleacă, casa mi se pare mai goală ca niciodată. Merg în dormitor și găsesc o scrisoare pe pernă:

„Iartă-mă că te-am rănit. Nu meritai asta. Poate într-o zi vei putea să mă ierți cu adevărat.”

Stau mult timp cu scrisoarea în mână și mă întreb: Oare cât de mult putem ierta din iubire pentru familie? Și când devine iertarea doar o altă formă de slăbiciune?