Fără rămas-bun: Povestea mea despre singurătate, trădare și curajul de a o lua de la capăt

— Nu pot să cred că faci asta acum, Vlad! am șoptit printre lacrimi, în timp ce el își strângea grăbit câteva haine într-un rucsac vechi. Camera mirosea a ceai de tei și a disperare. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geam ca un avertisment. Vlad nu mi-a răspuns. S-a uitat la mine cu ochii goi, ca și cum nu mă mai cunoștea. — Nu e momentul potrivit, Ana. Nu sunt pregătit pentru asta. Nu sunt pregătit pentru… copil. Vocea lui era rece, străină. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. — Și eu? Eu ce fac? Ce facem cu copilul nostru? am întrebat, dar el deja ieșea pe ușă, fără să privească înapoi.

Așa a început totul. Aveam douăzeci și trei de ani și credeam că viața mea abia începe. Eram studentă la Litere în București, visam să devin profesoară și să călătoresc prin lume. Vlad era tot ce-mi dorisem: inteligent, carismatic, cu un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Ne-am cunoscut la un concert în Control și, din acea seară, am fost de nedespărțit. Sau cel puțin așa credeam eu.

Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns de fericire și de teamă. Vlad părea bucuros la început, dar pe măsură ce burtica mea creștea, el se îndepărta tot mai mult. Nu voiam să văd semnele. Îmi spuneam că e stresat cu jobul, că îi e frică, că va trece.

După ce a plecat, am rămas singură într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Zilele treceau greu, fiecare dimineață era o luptă cu mine însămi să mă ridic din pat. Prietenele mele au încercat să mă ajute, dar nu puteau înțelege cu adevărat ce simt. Mama și tata au aflat după câteva săptămâni. Tata a tăcut mult timp la telefon, apoi a spus doar atât: — Nu pot să cred că ai făcut asta. Ai distrus tot ce am construit pentru tine.

Mama a venit la București după două zile. M-a găsit plângând pe podea, cu ecografia în mână. — Ana, trebuie să fii tare acum. Pentru tine și pentru copilul tău. Nu mai e timp de regrete. Dar vocea ei era plină de dezamăgire și rușine. În satul nostru din Buzău, lumea vorbește repede și judecă și mai repede.

Au urmat luni grele. Mergeam la cursuri cu burta tot mai mare și simțeam privirile colegilor pe mine ca niște ace. O profesoară mi-a spus într-o pauză: — Ana, nu vrei să iei un an pauză? E greu să fii mamă singură… Am simțit că mă sufoc de rușine și furie.

Într-o seară, când nu mai puteam dormi de griji, am sunat-o pe Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu. — Ana, nu ești singură! Dacă ai nevoie de ajutor, vin la tine oricând! Și chiar a venit. A stat cu mine nopți întregi, mi-a adus supă caldă și mi-a povestit despre cât de curajoasă sunt. Dar eu nu mă simțeam deloc curajoasă.

Când s-a născut fetița mea, Mara, am plâns ore întregi în salonul de la Maternitatea Polizu. Nu era nimeni lângă mine în afară de asistentele grăbite și o altă mamă care își suna soțul fericit. Am privit-o pe Mara cum dormea liniștită și am simțit pentru prima dată că nu mai contează nimic altceva decât ea.

Primele luni au fost un haos: nopți nedormite, lapte praf scump, scutece care se terminau mereu prea repede și facturi pe care abia le plăteam din bursa mea și din banii trimiși cu greu de mama. Tata nu mi-a vorbit aproape un an.

Odată, când Mara avea trei luni, Vlad a apărut la ușa mea cu un buchet de flori ieftine și ochii roșii de oboseală sau poate vinovăție. — Ana… vreau să-mi văd copilul… Am simțit cum toată furia și durerea se adună în pieptul meu ca un nod imposibil de desfăcut.

— Acum vrei? După ce ai dispărut fără urmă? Ai idee prin ce am trecut? Vlad s-a uitat la Mara și a început să plângă încet. — Am fost un laș… N-am știut cum să fac față… Dar vreau să încerc să fiu tatăl ei…

Nu l-am lăsat să intre atunci. Aveam nevoie de timp să iert, dacă puteam vreodată să iert.

Încet-încet, viața mea a început să capete sens din nou. Am terminat facultatea cu Mara în brațe la festivitatea de absolvire. Mama a început să mă susțină din ce în ce mai mult, iar tata a venit într-o zi cu o sacoșă plină cu jucării pentru Mara și mi-a spus doar atât: — Îmi pare rău…

Am găsit un job part-time la o librărie micuță din centru și am cunoscut oameni noi care nu mă judecau pentru trecutul meu. Mara a crescut veselă și sănătoasă, iar eu am învățat să fiu mamă și tată în același timp.

Vlad a continuat să vină din când în când să-și vadă fiica. Relația noastră nu s-a reparat niciodată complet, dar am reușit să fim părinți pentru Mara fără să ne rănim reciproc.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face altfel lucrurile sau dacă Vlad ar fi rămas dacă eram altfel eu însămi. Dar apoi o privesc pe Mara cum râde în brațele mele și știu că tot ce contează e prezentul nostru împreună.

Oare câți dintre noi au avut curajul să o ia de la capăt când toți ceilalți ne-au întors spatele? Ce înseamnă cu adevărat „familie” atunci când viața ne dărâmă toate planurile?