Tăcerea fiilor mei

— Mamă, iar stai la geam? O să răcești, îi spuse Ioana, fata mea cea mică, intrând grăbită în bucătărie cu sacoșa de la piață.

Am tresărit. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Priveam drumul prăfuit din fața casei, așteptând un semn. Poate o mașină care să oprească, poate un băiat care să-mi spună: „Mamă, am venit.” Dar nu venea nimeni. Doar vântul aducea miros de pământ reavăn și amintiri.

— Nu răcesc, Ioana. Doar mă uit. Poate vine cineva…

Ea a oftat și a început să pună legumele pe masă. Nu a spus nimic, dar știam ce gândește: „Nu mai vine nimeni, mamă.”

Am crescut cinci copii în casa asta mică, cu pereți crăpați și acoperiș vechi. Trei băieți — Radu, Mihai și Costel — și două fete — Maria și Ioana. Pe vremea când erau mici, curtea răsuna de râsete și certuri copilărești. Radu era cel mai mare, mereu serios și responsabil. Mihai, mijlociul, visător și rebel. Costel, cel mic dintre băieți, mereu pus pe șotii. Fetele erau sufletul casei: Maria grijulie, Ioana neastâmpărată.

Soțul meu, Gheorghe, a murit devreme. Am rămas singură să-i cresc. Am muncit la CAP, am spălat haine pentru vecini, am vândut lapte la oraș. Nu mi-a fost ușor, dar nu m-am plâns niciodată. Pentru ei am trăit.

Anii au trecut repede. Copiii au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui. Fetele s-au măritat aproape de sat și vin des pe la mine. Dar băieții…

Radu s-a mutat la București după facultate. A găsit de lucru la o firmă mare și s-a însurat cu o fată de acolo. Mihai a plecat în Italia la muncă după ce s-a certat cu mine că nu l-am lăsat să vândă pământul bunicului. Costel… el a fost mereu cel mai apropiat de mine, dar după ce s-a însurat cu Loredana, parcă nu-l mai recunosc.

Ultima dată când i-am avut pe toți acasă a fost acum patru ani, la înmormântarea surorii mele. Atunci s-au certat între ei pentru moștenire: „Eu am muncit cel mai mult aici!” striga Radu. „Tu nici nu vii să-ți vezi mama!” îi răspundea Mihai pe un ton aspru. Costel tăcea și se uita în pământ.

După aceea, liniștea s-a așternut peste casa noastră ca o pătură grea.

— Mamă, hai să mănânci ceva! mă cheamă Ioana.

Mă așez la masă și încerc să mănânc supa caldă. Dar gândurile nu-mi dau pace.

În fiecare seară mă uit la telefon. Poate sună unul dintre băieți. Poate mă întreabă dacă am nevoie de ceva sau dacă mă doare spatele. Dar telefonul tace.

Maria vine des cu nepoții. Îmi povestește despre școală, despre soțul ei care tot promite că repară gardul. Ioana mă ceartă că nu am grijă de mine. Dar eu simt că lipsește ceva esențial: glasul băieților mei.

Într-o zi de toamnă târzie primesc un telefon neașteptat.

— Mamă? Sunt Radu.

Inima mi-a sărit din piept.

— Radu! Ce faci, mamă? Ești bine?

— Sunt bine… Am sunat să-ți spun că nu pot veni de Crăciun anul ăsta. Avem mult de lucru la firmă… Și copiii au gripă…

Vocea lui era rece, grăbită.

— Înțeleg… Sănătate multă la toți…

— Mulțumesc, mamă… Te sun eu când pot…

A închis repede. Am rămas cu telefonul în mână și cu lacrimile curgând pe obraji.

Seara aceea am petrecut-o lângă soba încinsă, privind flacăra care dansa printre lemnele trosnite. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Oare i-am iubit prea puțin? Oare i-am certat prea mult? Sau poate nu i-am ascultat destul?

A doua zi am primit un plic din Italia. Era de la Mihai: o vedere cu o biserică veche și câteva rânduri scrise stângaci: „Mamă, sunt bine. Sănătate multă! Mihai.” Atât.

Costel trece uneori pe la poartă cu mașina lui roșie, dar nu oprește decât dacă nu e Loredana cu el. Odată l-am văzut privind spre casă cu ochii plini de tristețe, dar a plecat mai departe fără să spună nimic.

Într-o duminică ploioasă, Ioana a venit cu o idee:

— Mamă, hai să-i chemăm pe toți acasă de ziua ta! Facem o masă mare, ca pe vremuri!

Am zâmbit amar:

— Nu cred că vin… Au uitat drumul spre casă.

— Nu au uitat! Doar că fiecare are viața lui…

— Eu sunt mama lor! Cum să uite?

Ioana m-a luat în brațe:

— Poate trebuie doar să le spui ce simți…

Am stat mult pe gânduri după aceea. Seara am scris trei scrisori lungi: una pentru Radu, una pentru Mihai, una pentru Costel. Le-am spus tot ce aveam pe suflet: cât mi-e dor de ei, cât îi iubesc și cât mă doare tăcerea lor.

Le-am pus la poștă cu inima strânsă ca într-un clește.

Au trecut săptămâni fără niciun răspuns.

Într-o zi friguroasă de iarnă am primit un telefon de la Costel:

— Mamă… pot să vin mâine pe la tine?

— Sigur că poți! Te aștept!

A venit singur. S-a așezat la masă și a început să plângă ca un copil:

— Iartă-mă, mamă! Nu știu ce-i cu mine… Parcă nu mai știu cine sunt… Loredana nu mă lasă să vin prea des… Zice că trebuie să fim independenți… Dar mie mi-e dor de casă!

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.

După vizita lui Costel am început să primesc mesaje scurte și de la ceilalți doi băieți: „Sunt bine”, „Sănătate”, „Te iubim”. Nu era mult, dar era un început.

Acum stau tot la geam uneori și privesc drumul pustiu. Dar nu mai simt aceeași durere surdă ca înainte. Poate că tăcerea fiilor mei nu e doar vina mea sau a lor. Poate că viața ne schimbă pe toți fără să vrem.

M-am întrebat adesea: oare câte mame din satele noastre trăiesc aceeași tăcere? Oare câți copii uită drumul spre casă? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Ați mai spera sau v-ați împietri inima?