„Nu Mă Așteptam ca Rudele din Oraș să Fie o Povară Atât de Mare. Nu Mai Vreau să Mă Viziteze, Mai ales Nepotul Meu”

Viața la țară are propriile sale provocări, dar întotdeauna am găsit o anumită liniște în rutina zilnică. Zilele mele sunt pline de sarcini care mă țin ancorat: îngrijirea curții, hrănirea animalelor, aducerea apei de la fântână și aprinderea sobei. Este o viață simplă, dar este a mea. Totuși, totul se schimbă când rudele mele din oraș decid să ne viziteze.

Andrei, nepotul meu, este cel mai rău dintre toți. Este un copil de oraș în toată regula, fără nicio înțelegere sau apreciere pentru munca grea necesară pentru a întreține o casă rurală. Când sora mea, Elena, a sunat să spună că vin pentru weekend, am simțit un nod în stomac. Știam ce urmează.

Primul lucru pe care a trebuit să-l fac a fost să pregătesc casa. Asta însemna să aduc toate lenjeriile și proviziile suplimentare din pivniță. Este o sarcină gestionabilă de unul singur, dar devine un efort uriaș când încerc să țin pasul și cu treburile zilnice. Curtea trebuia curățată, animalele hrănite și apa adusă. Eram deja epuizat înainte să ajungă ei.

Când în sfârșit au ajuns cu SUV-ul lor strălucitor, mi-am pus un zâmbet pe față și am ieșit să-i întâmpin. Elena a coborât prima, arătând la fel de elegantă ca întotdeauna. Ea a fost mereu fata de oraș, și se vede. Andrei a urmat, cu fața lipită de telefon, abia mă băgând în seamă. Mihai, soțul Elenei, a fost ultimul, purtând un cooler plin cu mâncare despre care știam că va rămâne neatinsă pentru că ar prefera să mănânce în oraș.

Prima seară a fost un dezastru. Andrei s-a plâns de lipsa Wi-Fi-ului, Elena a criticat farmecul rustic al casei mele, iar Mihai doar stătea acolo, plictisit. Am încercat să-i implic în conversație, dar era ca și cum aș fi vorbit cu un zid. Nu aveau niciun interes pentru viața mea sau pentru munca pe care o fac. Erau aici pentru o schimbare de peisaj, nu pentru a se conecta cu mine.

A doua dimineață, m-am trezit la răsărit, ca de obicei. Speram că poate, doar poate, vor oferi să mă ajute cu treburile. Dar când am intrat în casă după ce am hrănit animalele, ei încă dormeau. Am decis să-i las să se odihnească și mi-am văzut de ziua mea. Până când s-au trezit, era aproape prânz. Elena s-a plâns de lipsa cafelei, iar Andrei s-a plâns că se plictisește.

Am sugerat o plimbare prin proprietate, gândindu-mă că poate le va da o apreciere mai bună pentru viața mea. Au acceptat cu reticență, dar era clar că nu erau interesați. Andrei tot întreba când ne putem întoarce în casă, iar Elena tot verifica telefonul. Mihai nu a spus un cuvânt.

Până când au plecat duminică după-amiază, eram epuizat. Casa era un dezastru și rămăsesem în urmă cu treburile. În timp ce SUV-ul lor dispărea pe drum, am simțit un val de ușurare. Dar a fost repede înlocuit de un sentiment de teamă. Știam că vor reveni și nu știam cât de mult mai pot suporta.

Nu mă așteptam ca rudele din oraș să fie o povară atât de mare. Nu mai vreau să mă viziteze, mai ales Andrei. Liniștea și simplitatea vieții mele sunt spulberate de fiecare dată când vin, și îmi ia zile întregi să mă recuperez. Îmi iubesc familia, dar am avut destul. Vreau doar să fiu lăsat în pace să trăiesc viața așa cum aleg eu.