Între două focuri: Când soțul meu nu poate să-i spună mamei lui că nu putem avea copii

— Irina, iar nu mănânci nimic? Poate ai o veste bună pentru noi? — vocea doamnei Maria răsună ca un ciocan pe masă, în timp ce toți ochii se întorc spre mine. Mă simt mică, strivită între farfuria cu sarmale și privirea tăioasă a soacrei. Radu, soțul meu, își privește mâinile, evitând să mă apere.

Îmi vine să țip, să fug, să-i spun adevărul: că am plâns nopți la rând după fiecare test negativ, că am simțit cum mă usuc pe dinăuntru de fiecare dată când o altă prietenă anunța că e însărcinată. Dar nu pot. Radu nu vrea. „Nu e momentul”, îmi șoptește mereu. „Mama nu ar înțelege.”

Am 34 de ani și mă simt de parcă aș avea 60. Fiecare duminică la masa lor e o luptă cu mine însămi. Mă uit la Radu și mă întreb: oare mă iubește destul încât să mă apere? Sau îi e mai frică de mama lui decât îi pasă de mine?

— Poate la anul, mamă, răspunde el încet, fără să mă privească. — Să sperăm, spune doamna Maria, dar deja știu că nu mai speră. În ochii ei citesc dezamăgirea și o urmă de dispreț.

Când ajungem acasă, mă prăbușesc pe canapea. Radu vine lângă mine, dar nu spune nimic. Tăcerea dintre noi e groasă ca o pătură udă.

— De ce nu-i spui? îl întreb pentru a mia oară.
— Nu pot, Irina. Nu acum. O să sufere prea mult.
— Dar eu? Eu nu sufăr?

Se ridică nervos și iese pe balcon. Îl aud cum își aprinde o țigară. Plâng în pernă, încercând să-mi amintesc când am fost ultima dată fericită cu adevărat.

Infertilitatea e ca o umbră care ne urmărește peste tot. Am făcut tratamente, am mers la medici prin tot Bucureștiul, am cheltuit bani pe analize și speranțe false. Nimic. Doctorul mi-a spus într-o zi, cu voce blândă: „Șansele sunt foarte mici.” Am ieșit din cabinet și am simțit că mi se prăbușește lumea.

Radu a fost lângă mine atunci. M-a ținut în brațe și mi-a spus că mă iubește oricum. Dar cu timpul, dragostea noastră s-a transformat într-o alianță tăcută împotriva lumii. Nu mai vorbim despre copii decât când suntem forțați de întrebările altora.

La serviciu, colegele povestesc despre grădinițe și serbări. Eu zâmbesc fals și mă retrag la baie să-mi șterg lacrimile. Mama mea mă sună des: „Poate ar trebui să mergeți la biserică, Irina. Să vă rugați mai mult.” Nu-i spun că m-am rugat deja până mi-au amorțit genunchii.

Într-o seară, după încă o cină tăcută, îi spun lui Radu:
— Nu mai pot așa. Trebuie să-i spunem adevărul mamei tale.
— Nu vreau să-i frâng inima.
— Dar pe a mea cine o repară?

Se uită la mine ca și cum abia acum mă vede pentru prima dată după ani de zile. Îi tremură buzele.
— Dacă vrei tu… spune-i tu.

Simt cum mi se strânge stomacul. Să-i spun eu? S-o privesc în ochi pe femeia care m-a judecat mereu și să-i spun că nu-i pot da ce-și dorește cel mai mult?

Trec două săptămâni până găsesc curajul. E din nou duminică. La masă e liniște, doar ceasul din perete ticăie apăsat.

— Doamnă Maria… vreau să vă spun ceva.
Ea ridică sprâncenele.
— Da, Irina?
Radu se uită la mine speriat.
— Nu putem avea copii. Am încercat tot ce se putea. Nu e vina lui Radu. E… e greu pentru amândoi.

Pentru o clipă, timpul se oprește. Soacra mea tace lung, apoi își strânge buzele într-o linie subțire.
— Și ce vrei să fac eu acum? Să plâng?
— Nu… doar să știți adevărul. Să nu mai sperați degeaba.

Se ridică brusc de la masă și pleacă în dormitorul ei. Radu mă privește ca și cum l-aș fi trădat.

În mașină, pe drumul spre casă, nu vorbim deloc. Seara târziu primesc un mesaj de la soacra mea: „Îmi pare rău pentru voi.” Atât.

În următoarele săptămâni nu ne mai invită la masă. Radu e tot mai distant. Merg la terapie singură și încerc să-mi găsesc liniștea. Într-o zi îl întreb:
— Dacă nu putem avea copii niciodată… tu vei rămâne cu mine?
El oftează adânc:
— Nu știu…

Atunci înțeleg că lupta mea nu e doar cu soacra sau cu lumea din jur, ci și cu omul pe care îl iubesc cel mai mult.

M-am întrebat adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere, rușinate de ceva ce nu pot controla? De ce trebuie să ne definim viața prin ochii altora? Oare voi găsi vreodată curajul să fiu fericită chiar dacă nu sunt „întreagă” după standardele lor?