Rugăciunea care m-a ținut în viață: Povestea mea dintr-o căsnicie grea

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu singura care trage la jug! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă prăbușeam pe canapeaua veche din sufrageria noastră mică din Ploiești. Soțul meu, Radu, stătea la masa din bucătărie, cu privirea pierdută în ecranul telefonului. Nici măcar nu s-a uitat la mine.

— O să găsesc ceva, promit, a murmurat el, dar vocea îi era lipsită de orice convingere. Promisiunea asta o auzeam de patru ani. Patru ani în care eu am dus tot greul: două joburi, facturi neplătite la timp, nopți nedormite și o mamă care mă suna săptămânal doar ca să-mi spună: „Ilinca, nu meriți așa ceva. O femeie nu trebuie să fie cal de povară!”

Dar nu era atât de simplu. Îl iubeam pe Radu. Sau poate iubeam amintirea băiatului vesel și ambițios pe care îl cunoscusem la facultate. Acum era doar o umbră a lui însuși, doborât de eșecuri și de lipsa unui rost. Încercasem să-l ajut: i-am făcut CV-ul, l-am dus la interviuri, am vorbit cu prieteni să-i găsească ceva de muncă. Nimic nu părea să funcționeze.

În fiecare seară, după ce terminam de spălat vasele și de verificat temele fiicei noastre, Mara, mă retrăgeam în dormitor și mă rugam. Nu știu dacă rugăciunile mele erau pentru mine sau pentru el. Uneori plângeam atât de tare încât simțeam că mă sufoc. Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea putere să nu cedez, să nu-mi pierd speranța. Alteori Îl întrebam de ce trebuie să duc eu totul în spate.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Simona m-a tras deoparte:

— Ilinca, tu când ai mai râs ultima dată? Pari mereu obosită și tristă…

Am izbucnit în plâns chiar acolo, lângă copiator. Simona m-a îmbrățișat și mi-a spus:

— Nu ești singură. Și eu am trecut printr-o perioadă grea cu soțul meu. Dar trebuie să ai grijă de tine. Să nu te pierzi pe drum.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Mara a venit la mine cu un desen: „Mami, tu ești supereroul meu!” Am zâmbit amar. Dacă ar ști cât de slabă mă simt uneori…

În acea noapte, m-am rugat altfel decât până atunci. Nu am mai cerut nimic pentru Radu sau pentru bani. Am cerut doar liniște sufletească și curajul să iau deciziile care trebuie luate.

A doua zi dimineață, l-am privit pe Radu cum stătea inert la masă.

— Radu, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Dacă nu vrei sau nu poți să schimbi ceva, trebuie să ne gândim la Mara. Nu vreau ca ea să creadă că așa arată o familie normală.

A ridicat ochii spre mine pentru prima dată după mult timp. În ochii lui am văzut rușine, dar și o urmă de furie.

— Crezi că mie îmi place situația asta? Crezi că nu încerc?

— Nu știu ce mai cred… Dar știu că nu mai pot trăi doar din promisiuni.

A urmat o tăcere apăsătoare. În zilele următoare, Radu a început să iasă mai des din casă. A găsit un job prost plătit la un depozit, dar era un început. Eu continuam să muncesc mult, dar parcă povara era puțin mai ușoară.

Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte. Au fost certuri, reproșuri, momente când am vrut să plec. Dar în fiecare seară continuam să mă rog. Rugăciunea nu mi-a rezolvat problemele ca prin minune, dar mi-a dat răbdare și puterea să nu renunț la mine.

Mama încă îmi spunea că merit mai mult. Prietenele mă sfătuiau să-l las. Dar eu am ales să rămân până când am simțit că nu mă mai pierd pe mine însămi.

Acum, după patru ani grei, încă nu știu dacă am făcut alegerea corectă. Dar știu că fără credință și fără acele momente de liniște cu Dumnezeu, m-aș fi prăbușit demult.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi găsim puterea să mergem mai departe doar pentru că avem credință? Voi ce ați fi făcut în locul meu?