Scrisoare către amanta soțului meu — 5 ani mai târziu: Între ură, iertare și regăsire

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, după tot ce-ai făcut! am strigat, cu vocea tremurândă, în pragul ușii, în timp ce copiii mei dormeau în camera alăturată.

Era o seară de noiembrie, rece și umedă, iar în fața mea stătea ea — femeia care, cu cinci ani în urmă, îmi destrămase familia. O chema Camelia. Îi știam numele, dar niciodată nu-l rosteam. Pentru mine era doar „cealaltă”. Avea ochii roșii de plâns și mâinile strânse pe o geantă veche. Nu venise să ceară iertare. Venise să-mi lase o scrisoare. O scrisoare pe care am refuzat s-o citesc atunci, dar pe care am găsit-o, peste ani, într-un sertar.

Mă numesc Irina. Aveam 34 de ani când am aflat că soțul meu, Vlad, avea o aventură. Eram căsătoriți de doisprezece ani și aveam doi copii mici: Ana și Radu. Îmi amintesc perfect ziua aceea — era duminică, făceam clătite în bucătărie, iar Vlad primea mesaje pe telefon și zâmbea altfel decât o făcea cu mine. Am simțit un gol în stomac, o presimțire care m-a urmărit zile întregi până când am găsit dovada: un mesaj prea tandru, prea intim ca să fie pentru altcineva decât pentru o iubită.

— Cine e Camelia? l-am întrebat direct, fără să-i las timp să inventeze minciuni.

A tăcut. Apoi a început să plângă. Mi-a spus că nu știe cum s-a ajuns aici, că a fost slab, că nu mă mai recunoștea pe mine, nici pe el însuși. Cuvinte goale. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu: casa noastră, planurile noastre, viitorul copiilor noștri.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Mama a venit să stea cu mine, încercând să mă facă să mănânc ceva. Tata nu a spus nimic — doar m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „O să treacă…” Dar nu trecea. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Nu eram bine. Eram furioasă pe Vlad, pe Camelia, pe mine însămi că nu am văzut semnele mai devreme.

Vlad a încercat să repare lucrurile. A dormit pe canapea luni întregi. A mers la terapie de cuplu cu mine. Dar ceva se rupsese definitiv. Într-o seară, după ce copiii au adormit, i-am spus:

— Nu pot să te mai iubesc la fel. Poate niciodată.

El a plecat după câteva luni. Copiii au plâns mult. Ana m-a întrebat dacă tata nu ne mai iubește. Radu a început să facă pipi în pat. Eu? Eu m-am transformat într-o umbră a femeii care eram înainte.

Camelia a dispărut din viața noastră pentru o vreme. Dar orașul e mic și zvonurile circulă repede. Am aflat că Vlad s-a mutat la ea după divorț. Când îi ducea pe copii la el acasă, îi lăsa la ușă și Camelia nu ieșea niciodată să-i întâmpine. M-am întrebat adesea dacă îi era rușine sau dacă pur și simplu nu-i păsa.

Au trecut anii greu. Am mers la serviciu ca un robot, doar ca să plătesc facturile și să le ofer copiilor o aparență de normalitate. Seara plângeam în baie, ca să nu mă audă nimeni. Mama îmi spunea mereu:

— Irina, trebuie să mergi mai departe! Pentru tine și pentru copii!

Dar cum? Cum să mergi mai departe când tot ce ai construit se năruie peste tine?

Într-o zi, Ana a venit acasă supărată:

— Mami, la școală au râs copiii de mine că tata are altă familie…

Am simțit din nou acea furie mocnită care mă ardea pe dinăuntru. M-am dus la școală și am vorbit cu doamna învățătoare. Am încercat să-i explic Anei că nu e vina ei, că adulții greșesc uneori și că familia noastră e tot familie, chiar dacă nu mai suntem toți sub același acoperiș.

Au trecut cinci ani de atunci. Vlad și Camelia s-au despărțit între timp — n-au rezistat presiunii și vinovăției. Vlad a încercat să se întoarcă la noi, dar eu eram deja alt om. Învățasem să trăiesc singură, să mă bucur de micile victorii: o zi fără lacrimi, un zâmbet sincer al copiilor mei.

Într-o seară ploioasă de toamnă am găsit scrisoarea Cameliei în sertarul cu acte vechi. Am citit-o tremurând:

„Irina,
Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri sau dacă vei putea vreodată să mă ierți. Știu că ți-am distrus familia și că nimic nu va repara răul făcut. Nu l-am iubit pe Vlad așa cum l-ai iubit tu — cred că l-am vrut doar pentru că era al tău. Acum știu cât de mult am greșit și cât de mult te-am rănit… Îmi pare rău!”

Am plâns mult citind acele rânduri. Pentru prima dată am simțit milă pentru ea — pentru singurătatea ei, pentru greșelile ei.

Astăzi sunt încă aici — mamă singură, femeie care a supraviețuit unei trădări cumplite. Nu știu dacă am iertat cu adevărat sau doar am obosit să urăsc.

Mă întreb uneori: oare câte dintre noi trăim cu răni ascunse? Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat pe cineva care ne-a distrus viața? Sau doar învățăm să trăim cu durerea?