Noaptea care mi-a sfâșiat familia: Povestea unui tată singur în lupta cu vina și prejudecata

— Tata, cât mai stai? E târziu, am teme de făcut! vocea Irinei, fiica mea cea mare, răsună din camera de zi, amestecată cu râsetele gemenilor, Vlad și Radu. Mă uit la ceas: 20:45. Mă simt sfâșiat între oboseala care mă apasă ca o plapumă udă și nevoia lor de mine. Sunt Mihai Dumitrescu, tată singur a patru copii, și în seara asta trebuie să plec la schimbul de noapte la fabrica de mobilă din marginea orașului.

— Kati, ai grijă de frații tăi până mă întorc. Irina, tu ești responsabilă cu temele. Vlad și Radu, nu vă certați! Kati, adică Cătălin, are 15 ani și e cel mai mare. Îl privesc în ochi, încercând să-i transmit toată încrederea mea. El oftează, dar dă din cap afirmativ.

— Stai liniștit, tată. N-o să se întâmple nimic.

Nu știam atunci că acea noapte va fi începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Am plecat cu inima strânsă, dar nu aveam de ales. Salariul meu abia ne ajunge pentru chirie și mâncare. De când mama lor, Anca, a plecat cu alt bărbat în Italia, totul a căzut pe umerii mei. N-am timp să plâng sau să mă plâng.

La ora 2:30 dimineața sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund cu inima în gât.

— Domnul Dumitrescu? Sunt de la Poliție. Trebuie să veniți acasă urgent. S-a întâmplat ceva cu băiatul dumneavoastră.

Mi-au amorțit mâinile pe loc. Am alergat ca un nebun până acasă. În fața blocului — girofaruri albastre, vecini adunați ca la spectacol. Cătălin stătea pe scări, cu fața albă ca varul, iar Irina plângea în hohote.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat disperat.

Un polițist m-a tras deoparte:

— Unul dintre gemeni, Vlad, a căzut de la etajul doi. E la spital. Vecina a sunat la 112 când l-a auzit țipând.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit că mă prăbușesc. Cum? Cum s-a putut întâmpla asta?

La spital, medicii mi-au spus că Vlad are fracturi multiple, dar va supraviețui. Am izbucnit în lacrimi de ușurare și vinovăție. Cătălin nu-și ridica ochii din pământ.

— I-am spus să nu se urce pe pervaz… Eu eram în bucătărie… N-am apucat să-l opresc…

L-am strâns în brațe pe băiatul meu cel mare. Știam că nu e vina lui — dar cineva trebuia să fie vinovat.

A doua zi a venit Protecția Copilului. O doamnă cu privire rece a început să pună întrebări:

— De ce ați lăsat copiii nesupravegheați? Cum vă descurcați singur? Aveți rude care vă pot ajuta?

M-am simțit golit de puteri. Nu aveam pe nimeni — părinții mei muriseră demult, iar sora mea locuia la Bacău și abia se descurca cu propriii copii.

În următoarele zile am fost chemat la Direcția pentru Protecția Copilului pentru anchetă socială. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri:

— Ce fel de tată își lasă copiii singuri noaptea?

— Poate ar trebui să-i ia statul…

Irina s-a închis în ea, Cătălin nu mai vorbea deloc, iar Radu făcea pipi noaptea în pat de frică să nu-l piardă și pe el cineva.

Într-o zi am primit citație la tribunal: statul cerea decăderea mea din drepturile părintești pentru „neglijență gravă”. Am simțit că mă sufoc. Cum să-mi ia cineva copiii? Eu sunt tot ce au!

Am încercat să vorbesc cu Anca, mama lor. A răspuns rece:

— Mihai, eu nu pot veni acum. Am serviciu aici. Descurcă-te!

Am angajat un avocat ieftin, domnul Popescu, care mi-a spus direct:

— Trebuie să demonstrați că sunteți un părinte responsabil. Orice greșeală vă poate costa totul.

Am început să dorm cu frica în sânge că într-o zi voi veni acasă și nu voi mai găsi niciun copil acolo. Am încercat să găsesc o bonă — dar cine vrea să stea noaptea cu patru copii pentru banii mei puțini?

La tribunal am stat cu ochii în pământ în timp ce asistenta socială enumera toate lipsurile mele: venit mic, lipsa sprijinului familial, program de lucru nesigur.

— Domnule judecător — am spus tremurând — nu sunt perfect. Dar îmi iubesc copiii mai mult decât orice pe lume! Dacă îi luați de lângă mine… îi condamnați la o viață fără dragoste!

Irina a venit lângă mine și m-a strâns de mână:

— Vreau să stau cu tata! Nu vreau să merg la casa de copii!

Judecătorul s-a uitat lung la noi:

— Voi delibera.

Au urmat luni de coșmar: vizite inopinate ale asistenților sociali, controale peste controale, frica permanentă că orice greșeală va fi fatală.

Într-o seară, Cătălin mi-a spus:

— Tata… dacă n-ai fi fost tu, poate eram toți pe drumuri acum…

L-am privit lung și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

În final, judecătorul a decis: copiii rămân cu mine sub monitorizare strictă.

Dar liniștea nu s-a mai întors niciodată pe deplin. Vecinii încă mă privesc suspicios, copiii mei încă tresar la orice sunet ciudat.

Mă întreb mereu: unde se termină vina mea și unde începe nedreptatea societății? Câți părinți ca mine trăiesc cu teama că orice greșeală le poate distruge familia?

Poate că nu există părinți perfecți — doar oameni care luptă zi de zi să-și țină copiii aproape. Voi ce credeți? Când suntem cu adevărat buni părinți?