Când tata își pierde fiul: Poveste despre mândrie, iubire și iertare

— Tata, te rog, nu mai țipa la el! Irina tremura, cu ochii roșii de plâns, în timp ce eu, cu pumnii strânși și obrajii încinși, mă uitam la ușa trântită de Mihai. Încă îi simțeam pașii grei pe scări, ecoul furiei lui răsunând în toată casa noastră mică din Ploiești. Nu era prima ceartă, dar ceva din felul în care a plecat atunci mi-a dat fiori.

Mihai era fiul meu cel mare. Avea 19 ani și, de câteva luni, nu mai reușeam să vorbim fără să ne certăm. Totul a început când mi-a spus că nu vrea să dea la Politehnică, așa cum am visat eu pentru el. Voia să devină fotograf. „Tată, nu vreau să trăiesc viața ta! Vreau să fac ceva ce iubesc!” îmi striga el, iar eu simțeam cum mândria mea se face țăndări. Cum să-i spun eu vecinului Costel că băiatul meu nu merge la facultate? Ce o să zică lumea?

Soția mea, Mariana, încerca mereu să ne împace. „Lasă-l, Gheorghe, e viața lui!” Dar eu nu puteam. Am crescut într-o familie unde bărbatul decidea totul. Tata m-a bătut când am vrut să mă fac actor. „Nu e meserie de bărbat!” mi-a zis el atunci. Am ajuns inginer, dar niciodată nu m-am simțit fericit cu adevărat. Poate tocmai de aceea mă agățam cu disperare de visul ăsta pentru Mihai.

În seara aceea, după ce Mihai a plecat trântind ușa, Irina s-a apropiat de mine. „Tata, Mihai nu mai vine acasă. A zis că s-a săturat să nu fie ascultat.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-l sun, dar nu răspundea. Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mariana plângea pe ascuns, iar eu mă prefăceam că totul e sub control. Mergeam la serviciu ca un robot și mă întorceam acasă doar ca să mă cert cu toată lumea.

Au trecut două săptămâni până când am primit un mesaj de la Mihai: „Sunt bine. Nu mă căutați.” Atât. M-am simțit ca un străin în propria mea familie. Irina nu-mi mai vorbea decât strictul necesar, iar Mariana mă privea cu ochi goi.

Într-o seară, am găsit pe masa din sufragerie un album foto vechi. Erau poze cu Mihai mic, râzând la mare, ținându-mă de mână. Am început să plâng ca un copil. Mi-am dat seama cât de mult îl iubeam și cât de tare îl rănisem doar pentru că nu am putut să-mi înving mândria.

Am început să-l caut pe Mihai prin prieteni. Unii mi-au spus că lucrează la un studio foto din București. M-am dus acolo într-o sâmbătă dimineață. L-am găsit în spatele unei camere foto, râzând cu niște colegi. Când m-a văzut, s-a încruntat.

— Ce cauți aici?

— Am venit… să te văd. Să-ți spun că-mi pare rău.

A tăcut mult timp. Apoi a zis:

— Nu cred că poți înțelege vreodată ce simt.

— Poate nu pot… dar vreau să încerc.

A fost prima dată când am vorbit fără să ridic tonul. Am stat acolo pe o bancă, în fața studioului, și i-am povestit despre tata și despre visele mele neîmplinite. Mihai m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Tata… eu nu vreau să te rănesc. Dar nici nu pot trăi viața altcuiva.

Am dat din cap și am simțit cum o povară imensă se ridică de pe umerii mei.

— Îmi pare rău că am încercat să-ți fur visul doar pentru că eu nu am avut curajul să-l trăiesc pe al meu.

Ne-am îmbrățișat atunci pentru prima dată după luni întregi.

Când m-am întors acasă, Irina m-a întrebat:

— L-ai găsit?

— Da… și cred că l-am găsit și pe mine.

Mariana a început să plângă și m-a strâns în brațe.

De atunci, relația noastră s-a schimbat încet-încet. Mihai vine acasă la sfârșit de săptămână și ne arată pozele lui. Uneori încă ne certăm, dar acum îl ascult cu adevărat.

Mă gândesc adesea: câți tați ca mine își pierd copiii din cauza mândriei? Oare cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să iertăm și să iubim fără condiții?

Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că niciodată nu e prea târziu să-ți ceri iertare și să începi din nou.