„Ceva e profund greșit” – O aniversare de familie care mi-a schimbat viața pentru totdeauna

— Nu înțelegi, Ilinca, trebuie să plecăm acum! vocea lui Vlad era atât de joasă încât părea că se teme să nu-l audă pereții. Mâna lui mi-a strâns încheietura cu disperare, iar ochii îi erau plini de o frică pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

Priveam pe geam cum tata și sora mea, Ana, râdeau în timp ce agățau baloane colorate prin sufragerie. Era aniversarea tatălui meu, 60 de ani, și toată familia se adunase la noi acasă, în Pitești. Mama pregătea sarmale în bucătărie, iar unchiul Doru povestea glume vechi la masa din curte. Totul părea normal, dar în stomacul meu creștea o neliniște pe care nu puteam s-o ignor.

— Vlad, ce s-a întâmplat? De ce te porți așa? am șoptit, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu pot să-ți spun aici. Te rog, ai încredere în mine. Trebuie să ieșim din casă, să mergem undeva unde nu ne poate auzi nimeni.

Am simțit cum inima mi-o ia la galop. Eram însărcinată în luna a șaptea și orice stres mi se părea de zece ori mai greu de dus. M-am uitat din nou la tata, la Ana, la toți cei dragi. Cum să plec? Cum să-i las fără nicio explicație?

— Vlad, nu pot… E ziua tatei! Ce o să le spun?

El a oftat adânc și mi-a șoptit la ureche:

— Ilinca, nu ești în siguranță aici. Nici tu, nici copilul nostru.

A fost ca un duș rece. M-am tras instinctiv spre el, simțind că tot ce știam despre familia mea se clatină. Am încercat să-mi adun gândurile, dar totul era confuz. Vlad nu era genul paranoic. Dacă el spunea că e pericol, trebuia să-l cred.

Am ieșit pe hol și am luat telefonul cu mâini tremurânde. Am format 112 fără să știu exact ce să spun. Când operatoarea a răspuns, vocea mi s-a blocat în gât.

— Bună ziua… Sunt Ilinca Popescu… Cred că… cred că cineva vrea să-mi facă rău… Nu pot vorbi mult… Suntem pe strada Lalelelor 17…

Am închis repede și m-am întors la Vlad. El deja își punea geaca pe el și încerca să mă tragă spre ușă.

— Ce faci? Unde mergem?

— La mașină. Poliția vine în câteva minute. Trebuie să fim afară când ajung.

În acel moment, Ana a apărut în capătul holului cu un zâmbet larg:

— Ce faceți voi doi aici? Tata vă caută! Hai, că începe tortul!

Am încercat să zâmbesc, dar cred că fața mea trăda tot haosul din sufletul meu.

— Venim imediat, Ana… doar că… mi s-a făcut puțin rău.

Ea s-a apropiat de mine cu grijă:

— Ești sigură că ești bine? Vrei să chem pe cineva?

Vlad a intervenit:

— Ilinca are nevoie de aer. O scot puțin afară.

Ana ne-a privit ciudat, dar n-a zis nimic. Am ieșit pe terasă chiar când două mașini de poliție au oprit în fața casei cu sirenele stinse. Totul s-a petrecut atât de repede încât nici nu-mi amintesc exact cum am ajuns lângă gard.

Un polițist tânăr s-a apropiat de noi:

— Sunteți doamna Popescu? Ați sunat la 112?

Am dat din cap, incapabilă să scot un sunet.

— Vă rog să veniți cu noi la mașină. Avem nevoie de câteva detalii.

În timp ce mă îndreptam spre mașina poliției, am văzut cum tata și mama ieșeau speriați din casă. Tata striga:

— Ilinca! Ce se întâmplă? Ce-ai făcut?

M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi și am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Cum puteam să-i explic că nu mai aveam încredere în propria mea familie?

La secție, Vlad mi-a spus adevărul: primise un mesaj anonim cu poze și documente care dovedeau că tata era implicat într-o rețea de trafic de persoane. Că folosea firma lui de transport ca paravan pentru afaceri murdare. Că Ana știa și îl ajuta.

Am refuzat să cred. Tata? Omul care mă ducea la școală de mână? Ana? Sora mea mai mică, care plângea dacă vedea un câine rănit?

Poliția a început ancheta chiar atunci. Casa noastră a fost percheziționată, tata și Ana au fost reținuți pentru audieri. Mama a leșinat când a aflat acuzațiile. Eu am rămas singură într-o cameră rece de la secție, cu Vlad lângă mine și copilul mișcându-se neliniștit în burtică.

Au urmat luni de coșmar: anchete, presiune mediatică, rude care mă acuzau că mi-am trădat familia. Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. Tata m-a sunat din arest și mi-a spus doar atât:

— Nu tot ce vezi e adevărul, Ilinca.

Dar probele erau clare. Firma lui fusese folosită pentru transporturi ilegale peste graniță. Ana recunoscuse totul după două zile de interogatoriu.

Am născut singură într-un salon steril, cu Vlad ținându-mă de mână și mama refuzând să vină la spital. Fetița mea a venit pe lume într-o familie sfâșiată de secrete și trădări.

Au trecut doi ani de atunci. Tata e încă în proces, Ana a primit sentință cu suspendare pentru complicitate. Mama s-a mutat la sora ei din Bacău și vorbește cu mine doar despre vreme sau rețete de prăjituri.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am ales adevărul în locul loialității oarbe față de familie. Dacă nu cumva copilul meu va crește fără bunici din cauza deciziei mele.

Dar apoi îmi amintesc frica din ochii lui Vlad și instinctul acela visceral care mi-a spus că trebuie să-mi protejez copilul cu orice preț.

Oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat familia? Și cât suntem dispuși să riscăm pentru adevăr?