Când viața se rupe în două: Povestea mea între iubire și sacrificiu

— Nu! Radu, nu te ridica! strigam cu vocea gâtuită de panică, în timp ce îl vedeam cum se prăbușește pe dalele reci din curte. Mâinile mi-au tremurat când am alergat spre el, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Era o zi obișnuită de aprilie, cu miros de pământ ud și muguri proaspăt înfloriți, dar pentru mine timpul s-a oprit atunci, în acea secundă în care Radu, bărbatul meu puternic, a rămas nemișcat pe jos.

— Nu mă pot mișca, Livia… Nu-mi simt picioarele, a șoptit el, cu ochii mari, plini de spaimă. Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Am urlat după ajutor, iar vecina, doamna Viorica, a sărit gardul și a sunat la ambulanță. În câteva minute care mi s-au părut ore, tot universul nostru s-a prăbușit.

La spital, doctorul Stoica ne-a spus sec: „Fractură de coloană. Va rămâne paralizat de la brâu în jos.” Nu am plâns atunci. Nu am avut timp. Radu m-a privit cu ochii goi și a spus doar atât: — Îmi pare rău…

De atunci, casa noastră din Pitești s-a transformat într-un spital improvizat. Camera noastră a devenit locul unde Radu stătea nemișcat pe pat, iar eu alergam între bucătărie, baie și farmacie. Am învățat să schimb pampersul unui adult, să fac injecții și să ridic un bărbat de 90 de kilograme cu brațele mele slabe. În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor cocoșilor din cartier, doar ca să am timp să-i fac gimnastica recomandată de fizioterapeut.

Mama mea venea uneori să mă ajute. — Livia, nu poți continua așa la nesfârșit! O să cedezi! Dar eu nu puteam să-l las pe Radu. Cum să-l abandonez? Era bărbatul cu care am crescut împreună, cel care m-a ținut de mână la moartea tatălui meu, cel care m-a făcut să râd când nu mai aveam chef de nimic.

Dar nu pot să mint: uneori mă sufocă disperarea. Seara, când toată lumea doarme și liniștea apasă ca o piatră pe pieptul meu, mă uit la pozele noastre vechi — la Radu râzând la mare, la noi dansând la nunta verișoarei mele — și mă întreb dacă mai sunt femeia aceea veselă sau dacă am devenit doar o umbră care se târăște din datorie.

— Livia… îmi pare rău că te-am tras după mine în iadul ăsta… mi-a spus într-o noapte Radu, cu lacrimi în ochi. — Nu e vina ta! i-am răspuns furioasă. Dar adevărul e că uneori îl urăsc pentru că m-a condamnat la viața asta. Și apoi mă simt vinovată pentru gândurile mele negre.

Prietenii s-au rărit. La început veneau des: Adina cu prăjituri, Mihai cu bancuri proaste ca să-l înveselească pe Radu. Dar încet-încet au dispărut. „Avem copii mici”, „Suntem ocupați”, „Ne doare sufletul să-l vedem așa”. Doar sora mea, Irina, mai vine uneori și stă cu el ca să pot ieși la piață sau să respir aer curat în parc.

Banii s-au dus repede pe tratamente și scutece. Salariul meu de contabilă abia ne ajunge pentru strictul necesar. Uneori mă gândesc să vând casa și să ne mutăm la bloc, dar Radu spune că nu vrea să-și piardă grădina lui dragă — grădina unde nu va mai putea intra niciodată.

Cel mai greu e când îl aud plângând noaptea. Îl doare spatele sau sufletul? Nu știu. Uneori mă prefac că dorm ca să nu trebuiască să-l consolez iar și iar cu aceleași vorbe goale: „Va fi bine”, „O să găsim o soluție”, „Nu ești singur”.

Uneori mă întreb dacă nu ar fi mai bine pentru amândoi să plec… Dar apoi îl văd cum mă privește dimineața, cu ochii lui albaștri plini de speranță și teamă, și știu că nu pot. Nu pot să-l las singur cu demonii lui.

Într-o zi, fiica noastră cea mică, Mara, a venit acasă plângând: — Mami, colegii râd de mine că tata e „legumă”. Am simțit cum mi se rupe inima în două. Am luat-o în brațe și i-am spus: — Tata e cel mai curajos om pe care îl cunosc. Și tu ești la fel ca el.

Viața noastră nu mai are nimic din ce avea înainte. Suntem prizonieri într-o casă plină de amintiri dureroase și speranțe frânte. Dar încă suntem împreună. Și poate asta contează cel mai mult.

Uneori mă întreb: câți dintre noi ar avea puterea să rămână când totul se prăbușește? Cât poți sacrifica din tine fără să te pierzi cu totul? Poate voi aveți un răspuns…