Între datorie și iubire: Povestea Petrei, prinsă între familie și adevăr

— Petra, nu mai avem bani nici de pâine! Ți se pare normal? vocea lui Radu răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu mirosul greu al tensiunii. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu era prima oară când discutam despre bani, dar acum era altceva în glasul lui – un fel de disperare pe care nu o mai auzisem niciodată.

— Radu, ți-am spus… Mama ta a promis că ne dă banii înapoi luna asta. Nu e vina mea că nu a reușit încă… am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat.

— Nu e vina ta? Tu ai decis să-i dai banii fără să mă întrebi! Tu ai crezut-o pe cuvânt, ca de fiecare dată! Și acum suntem amândoi în rahat până peste cap!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am uitat pe geam, la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Când am pierdut controlul asupra propriei mele vieți?

Totul a început acum șase luni, într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Soacra mea, doamna Lidia, a venit la noi cu ochii roșii și mâinile tremurânde. — Petra, te rog… nu-i spune lui Radu, dar am nevoie de ajutor. Am făcut o prostie, am luat un credit la IFN și nu mai pot plăti rata. Dacă nu achit luna asta, îmi iau apartamentul.

Mi-a fost milă de ea. Știam că Radu nu o va ierta niciodată pentru încă o greșeală financiară. Așa că am scos cei 7.000 de lei pe care îi strânsesem pentru vacanța noastră la mare și i-am dat fără să clipesc. — Doar luna asta, mi-a promis ea. Îți jur că ți-i dau înapoi!

Dar luna s-a transformat în două, apoi în trei. Între timp, facturile s-au adunat, iar Radu a început să observe că ceva nu e în regulă cu banii noștri. Am mințit, am inventat scuze – „am plătit din greșeală dublu la gaz”, „mi-am cumpărat pantofi noi”, „am uitat să iau restul de la supermarket”. Minciunile s-au adunat ca niște pietre grele pe sufletul meu.

Într-o seară, când Radu a găsit extrasul de cont și a văzut retragerea mare, adevărul a ieșit la iveală ca o rană deschisă. — Cum ai putut să faci asta fără mine? Cum să ai încredere în ea după tot ce ne-a făcut?

Am încercat să-i explic că am vrut doar să ajut, că nu puteam s-o las pe drumuri. Dar el nu m-a ascultat. — Nu ești singură! Suntem o familie! Deciziile astea le luăm împreună!

De atunci, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri reci. Fetița noastră, Ilinca, a început să mă întrebe de ce tata nu mai râde cu noi la masă. Seara, când adormea lângă mine, îi simțeam respirația caldă și mă întrebam dacă sacrificiul meu chiar a meritat.

Soacra mea a început să evite telefoanele mele. Când mergeam la ea cu Ilinca, schimba subiectul sau se plângea că nu se simte bine. Într-o zi, am găsit-o plângând pe holul blocului: — Petra, nu mai am cum să-ți dau banii… Am pierdut tot la păcănele…

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să țip la ea, să-i spun cât rău ne-a făcut tuturor. Dar m-am abținut. Am plecat acasă cu ochii în lacrimi și cu Ilinca ținându-mă strâns de mână.

În zilele următoare, Radu a început să doarmă pe canapea. Nu mai vorbea cu mine decât despre Ilinca sau despre facturi. Într-o seară, după ce am culcat-o pe fetiță, l-am găsit stând pe întuneric în bucătărie.

— Radu… trebuie să vorbim.

— Despre ce? Despre cum ai ales-o pe mama mea în locul nostru?

— Nu e vorba despre alegere! Am vrut doar să ajut…

— Să ajuți? Pe cine? Pe cineva care ne-a mințit toată viața? Care ne-a tras după ea în toate problemele?

Am izbucnit în plâns. — Și eu sunt om! Și eu greșesc! Dar tu… tu nu vezi cât mă doare?

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat și a ieșit din casă fără să spună nimic.

Au trecut două luni de atunci. Încercăm să ne purtăm normal pentru Ilinca, dar între noi s-a ridicat un zid invizibil. Uneori mă întreb dacă nu cumva dragostea noastră s-a pierdut printre ratele neplătite și promisiunile încălcate.

Merg des la psiholog acum. Încerc să-mi găsesc curajul să-i spun lui Radu tot ce simt – frica, vinovăția, dorința de a fi iertată. Dar el pare tot mai departe.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat: — Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Am strâns-o tare la piept și am plâns împreună.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare cât valorează adevărul într-o familie? Merită sacrificiul meu liniștea sufletului sau doar am adâncit rana? Voi ce ați fi făcut în locul meu?