Banii sau dragostea? Ziua în care am lăsat totul în urmă

— Nu-mi pasă, mamă, atâta timp cât aduce bani în casă. E doar un portofel cu picioare.

Am simțit cum mi se taie respirația. Stăteam în hol, cu mâna pe clanța ușii dintre sufragerie și bucătărie, și ascultam fără să vreau. Vocea lui Vlad răsuna rece, iar mama lui, doamna Stancu, chicotea satisfăcută. M-am simțit mică, invizibilă, ca o umbră care nu mai conta pentru nimeni.

Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă între noi. De luni bune, Vlad nu mă mai privea ca la început. Nu mai era niciun gest de tandrețe, niciun zâmbet sincer. Totul se rezuma la facturi, rate și discuții despre bani. Dar să aud cu urechile mele că sunt doar o sursă de venit… asta a fost prea mult.

Am intrat în cameră fără să spun nimic. Vlad s-a uitat la mine scurt, apoi și-a întors privirea spre televizor. Am simțit cum mi se strânge inima. Am mers direct la dulap, am scos o valiză și am început să-mi adun hainele. Fiecare cămașă împachetată era ca o rană nouă. Mama lui a venit după mine.

— Ce faci, Ilinca? Unde pleci?

— Mă duc unde nu sunt doar un portofel cu picioare, am răspuns cu voce tremurată.

Vlad a venit și el în pragul ușii, cu fața aceea de om plictisit.

— Hai, Ilinca, nu fă o dramă din orice. Știi bine că exagerezi.

— Nu exagerez! Am auzit ce ai spus! Pentru tine nu contez decât cât aduc bani în casă!

— Și ce vrei să fac? Să trăim din aer? Dacă nu-ți convine, poți pleca!

A fost ultima picătură. Am închis valiza și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scări mi-au dat lacrimile. Afară ploua mărunt, iar orașul părea mai rece ca niciodată.

Am stat la sora mea, Adriana, câteva săptămâni. Ea m-a primit cu brațele deschise, dar și cu multe întrebări.

— Ilinca, ești sigură că vrei să faci asta? Poate Vlad a spus la nervi…

— Nu a fost la nervi. A spus-o calm, ca și cum era ceva firesc. Nu pot trăi așa.

Adriana m-a strâns în brațe.

— Știi că poți rămâne aici cât vrei. Dar trebuie să te gândești ce vrei cu adevărat.

Zilele au trecut greu. M-am dus la serviciu ca un robot. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, dar nu aveam putere să le răspund sincer. Seara plângeam în pernă, gândindu-mă la anii petrecuți cu Vlad: vacanțele la mare, serile când râdeam împreună, planurile de viitor. Unde dispăruseră toate?

Mama m-a sunat după două săptămâni.

— Ilinca, tatăl tău nu mai doarme noaptea de griji. Ce faci? Te întorci acasă?

— Nu pot, mamă. Nu după ce am auzit.

— Poate Vlad își dă seama că a greșit…

— Nu vreau să fiu iubită doar pentru bani.

Au urmat luni de singurătate. Îmi era dor de casa mea, de mirosul cafelei dimineața, de pisica noastră, Mimi. Dar nu-mi era dor de Vlad. Încercam să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: mi-am găsit o garsonieră mică într-un cartier liniștit, am început să ies cu fetele la film sau la teatru, am redescoperit bucuria de a citi o carte bună fără să mă simt vinovată că nu fac „ceva util”.

Într-o seară, la supermarket, m-am întâlnit cu Vlad. Era cu mama lui. M-a privit scurt și a trecut mai departe fără să spună nimic. Doamna Stancu s-a uitat la mine cu dispreț.

— Ai ajuns bine? Sărăcia nu te-a omorât încă?

Am zâmbit amar.

— Nu, doamnă Stancu. Sărăcia nu omoară sufletul. Indiferența și lipsa iubirii o fac.

Am plecat mai departe cu capul sus. În seara aceea am plâns din nou, dar lacrimile au fost altfel: eliberatoare.

După câteva luni am început să mă simt din nou eu însămi. Am cunoscut oameni noi la cursurile de pictură unde m-am înscris dintr-un impuls. Am legat prietenii cu Alina și Radu, doi tineri care trecuseră și ei prin despărțiri dureroase. Ne întâlneam la cafeneaua din colț și vorbeam ore întregi despre viață, speranțe și dezamăgiri.

Într-o zi, Radu m-a întrebat:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

M-am gândit mult înainte să răspund.

— Poate că da… Poate că nu aș fi acceptat niciodată ca banii să fie subiectul principal în relația noastră. Dar știu sigur că nu aș mai rămâne lângă cineva care mă vede doar ca pe o sursă de venit.

Viața mea nu e perfectă acum. Sunt zile când mă simt singură și mă întreb dacă voi mai iubi vreodată cu adevărat sau dacă voi putea avea din nou încredere într-un bărbat. Dar mă simt liberă și împăcată cu mine însămi.

Poate că dragostea adevărată există undeva acolo pentru fiecare dintre noi… Sau poate trebuie mai întâi să ne iubim pe noi înșine ca să o putem recunoaște atunci când apare? Ce credeți voi: e mai important să ai siguranță financiară sau să fii iubit sincer?