A zecea încercare: Între așteptările familiei și visurile mele

— Irina, dacă nici de data asta nu e băiat, nu știu ce-o să facem! Glasul soacrei mele, doamna Viorica, răsună ascuțit prin bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecă cu mirosul de neliniște. Stau pe scaun, cu mâinile strânse pe burta rotundă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Soțul meu, Marian, tace, dar privirea lui spune tot: așteaptă. Toți așteaptă. Un băiat. Al zecelea copil și încă nu am adus „moștenitorul”.

Mă simt ca o pasăre prinsă într-o colivie de așteptări. Fetele mele — Maria, Ioana, Ana, Loredana, Roxana, Simona, Gabriela, Elena și Bianca — se joacă în curte, râzând și alergând printre găini. Le iubesc pe fiecare în parte, dar parcă nimeni nu vede cât de minunate sunt. Pentru toți ceilalți contează doar ce nu am reușit: să nasc un băiat.

— Irina, ai grijă să nu te stresezi prea tare, că poate de asta nu iese băiatul! Marian încearcă să fie blând, dar cuvintele lui mă dor mai tare decât orice ceartă. Mă simt vinovată pentru ceva ce nu pot controla. În fiecare noapte mă rog să fie sănătos copilul, dar încep să mă rog și să fie băiat, doar ca să scap de presiunea asta care mă apasă pe piept ca o piatră.

În satul nostru din Bărăgan, lumea vorbește. La biserică, femeile mă privesc cu milă sau cu superioritate. „Săraca Irina, iar e gravidă… Oare acum o fi băiat?” aud șușoteli când trec pe uliță. Preotul m-a binecuvântat special la ultima slujbă — „Să vă dea Dumnezeu un fiu!” — iar eu am simțit cum obrajii mi se aprind de rușine.

Într-o seară, după ce fetele s-au culcat, Marian a venit lângă mine în pat.
— Irina, știu că ți-e greu… Dar trebuie să înțelegi că e important pentru familie. Tata a avut doi băieți și uite că eu n-am niciunul. Nu vreau să rămân ultimul bărbat din neamul nostru.

M-am întors cu spatele la el și am plâns în pernă. Nu i-am spus niciodată cât de mult mi-aș fi dorit să termin liceul sau să devin asistentă medicală. Visurile mele s-au topit încet-încet în fiecare sarcină, în fiecare scutec schimbat, în fiecare noapte nedormită. M-am obișnuit să fiu doar „mama fetelor”, dar uneori mă întreb cine sunt eu cu adevărat.

Într-o zi, am găsit-o pe Maria, fata cea mare, plângând în grădină.
— Ce-ai pățit, mamă?
— Nimic… Doar că la școală copiii râd de mine că suntem atâtea fete și că n-avem niciun frate. Zic că tata nu-i bun de nimic și că tu ești blestemată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am strâns-o la piept și i-am șoptit:
— Nu-i asculta. Tu ești minunea mea. Toate sunteți minuni.

Dar oare chiar cred asta? Sau doar încerc să mă conving?

Când am mers la control la oraș, doctorița m-a întrebat dacă vreau să aflu sexul copilului. Am ezitat.
— Nu… Vreau doar să fie sănătos.
Ea m-a privit lung.
— Știți… Nu sunteți singura femeie care trece prin asta. Dar viața e a dumneavoastră. Să nu uitați.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Viața e a mea? Parcă nici nu-mi mai aparține. Tot ce fac e pentru ceilalți: pentru Marian, pentru soacră-mea, pentru sat. Când am încercat să vorbesc cu Marian despre cum mă simt, a ridicat din umeri:
— Asta-i menirea femeii, Irina. Să dea viață.

Dar eu simt că mor puțin câte puțin cu fiecare vis abandonat.

Într-o noapte am visat că alergam pe un câmp plin de maci roșii. Eram singură și liberă. M-am trezit plângând și cu dorința arzătoare de a schimba ceva. Dar cum? Cu zece copii? Cu o casă plină de nevoi?

Soacra mea a început să aducă vorba tot mai des despre „botezul băiatului”. A cumpărat deja hăinuțe albastre și a pus deoparte bani pentru petrecere.
— Să vezi ce o să se bucure Marian când o să-i dai un fiu! O să fii regina casei!

Dar dacă nu e băiat? Ce se va alege de mine atunci?

Ziua nașterii a venit cu ploaie și tunete. Am ajuns la spital cu inima cât un purice. Marian era agitat; soacra mă suna din oră în oră.
Când am auzit primul țipăt al copilului meu, am știut că tot ce contează e că trăiește. Asistenta s-a uitat la mine cu milă:
— E fetiță…

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Marian n-a zis nimic când i-am dat vestea; doar a plecat din salon fără să se uite la mine. Soacra a venit a doua zi:
— Nu-i nimic… Poate data viitoare…

Am izbucnit în plâns.
— Nu mai pot! Nu mai vreau! Eu sunt mai mult decât o fabrică de copii!

Pentru prima dată în viață mi-am spus adevărul cu voce tare. Și pentru prima dată am simțit că respir.

Acum stau cu cea mică la piept și mă uit la fetele mele cum se joacă pe covorul din salonul spitalului. Sunt frumoase, sunt vii — sunt tot ce am mai bun pe lume.

Oare câte femei ca mine trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi îndrăznim să spunem „ajunge”? Poate că povestea mea va da curaj altora să-și caute vocea pierdută.