Cea pe care au ascuns-o – Povestea unei fete incomode dintr-un oraș mic românesc

— Nu te mai uita la revistele alea, Ilinca! Ți-am spus de o mie de ori, nu e nimic bun acolo pentru tine!
Vocea mamei a tăiat aerul din bucătăria noastră mică, cu miros de ciorbă și rufe ude. Am tresărit, ascunzând repede sub masă paginile lucioase cu rochii și schițe. Mâinile îmi tremurau, dar nu de frică, ci de furie. Aveam șaptesprezece ani și simțeam că fiecare zi în casa noastră din Băicoi era o luptă pe viață și pe moarte între cine sunt și cine ar trebui să fiu.

— Las-o, mamă, că tot nu se prinde nimic de ea! — a râs Radu, fratele meu mai mare, aruncându-mi o privire disprețuitoare. — O să ajungă să coasă nasturi la vreun atelier prăpădit, dacă nu se mărită cu vreun fraier.

Tata a oftat și s-a retras în camera lui, ca de obicei. Nu ținea niciodată partea nimănui. Era ca o umbră între pereții casei, prezent doar ca să nu lipsească.

Am ieșit pe balconul îngust, cu genunchii la piept și ochii în lacrimi. M-am uitat la blocurile cenușii și la copiii care jucau fotbal printre mașini vechi. M-am întrebat dacă vreuna dintre fetele din orașul nostru simțea ce simțeam eu: că nu aparține nicăieri.

Visul meu era clar: voiam să devin creatoare de modă. Îmi desenam propriile haine, coseam la mașina veche a bunicii și visam la București, la luminile mari și la oameni care nu râd când le spui că vrei să faci altceva decât să fii profesoară sau vânzătoare.

Dar acasă, fiecare încercare era o rușine. Mama mă certa că stric materialele bune pe „prostii”, Radu mă imita în fața prietenilor lui, iar tata… tăcea. Într-o zi, am prins o discuție între mama și vecina noastră, tanti Viorica:

— Nu știu ce să mă mai fac cu Ilinca asta. Parcă-i blestemată! Toate fetele din bloc au deja băieți care le dau flori, ea stă cu foarfeca și acul în mână ca o babă.

— Las’ că-i trece, dragă. O să vadă ea cum e viața adevărată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce era atât de greu să fiu acceptată? De ce trebuia să-mi fie rușine pentru că visam altceva?

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am ieșit pe holul blocului cu schițele mele sub braț. Am coborât la parter și am lipit una dintre rochiile desenate de mine pe ușa liftului. Era un gest mic, dar pentru mine era o declarație: exist!

A doua zi dimineață, schița dispăruse. În locul ei era un bilet scris cu pixul: „Du-te la București dacă tot vrei să fii vedetă!”

Am plâns în baie până mi-au amorțit obrajii. Dar ceva s-a schimbat în mine atunci. Poate că nu eram potrivită pentru orașul nostru mic, dar poate nici orașul nu era potrivit pentru mine.

Am început să strâng bani în secret: am cusut fețe de pernă pentru vecini, am reparat rochii vechi pentru colegele mamei. În fiecare seară, când toți dormeau, îmi făceam planuri: cum o să plec la București, cum o să intru la facultatea de arte.

Într-o zi de vară, când soarele ardea asfaltul și aerul mirosea a tei și praf, am avut curajul să-i spun mamei:

— Vreau să dau la Universitatea de Arte din București. Vreau să fiu creatoare de modă.

A izbucnit într-un râs amar:

— Tu? La București? Cu ce bani? Și cine te crezi tu? Noi suntem oameni simpli! Nu ne facem de râs cu fanteziile tale!

Radu a dat ochii peste cap:

— Mai bine te-ai angaja la supermarket cu mine. Acolo e nevoie de oameni serioși.

Tata a privit pe geam fără să spună nimic. Am simțit că mă sufoc.

În noaptea aceea am decis: plec. Oricum ar fi.

Mi-am făcut bagajul într-o geantă veche și am lăsat un bilet pe masă: „Nu pot trăi viața pe care o vreți voi pentru mine. Îmi pare rău.”

Când am ajuns la București, totul părea uriaș și străin. Am dormit două nopți la o colegă din liceu care stătea cu chirie într-o garsonieră minusculă. Am dat admitere la facultate cu inima cât un purice și am intrat ultima pe listă.

Primele luni au fost un coșmar: bani puțini, mâncare puțină, dor de casă și sentimentul că nu sunt destul de bună. Colegele mele aveau haine scumpe și părinți care le susțineau. Eu coseam noaptea pentru bani de materiale.

Mama nu mi-a răspuns la telefon luni întregi. Tata mi-a trimis o dată 100 de lei prin poștă fără niciun cuvânt. Radu m-a blocat pe Facebook.

Dar am continuat. Am muncit dublu față de ceilalți. Am câștigat primul concurs studențesc cu o rochie făcută din resturi textile găsite la second-hand.

Într-o zi, după aproape doi ani, mama m-a sunat:

— Ilinca… ai apărut la televizor? Tanti Viorica zice că te-a văzut la un reportaj despre tineri designeri…

Vocea ei era nesigură, aproape blândă.

— Da, mamă… Am câștigat un premiu.

A tăcut câteva secunde.

— Să știi că… poate n-am înțeles eu mereu ce vrei tu. Dar dacă asta te face fericită… Poate vii acasă să ne arăți ce-ai făcut.

Am plâns atunci ca un copil. Nu pentru că mă acceptase complet — ci pentru că pentru prima dată nu mă mai simțeam invizibilă.

Acum sunt designer la un atelier mic din București. Familia mea încă nu înțelege tot ce fac, dar măcar nu mă mai ascund.

M-am întrebat mereu: cât trebuie să lupți ca să fii tu însăți? Merită oare să-ți pierzi familia pentru visurile tale — sau poate tocmai așa îi înveți ce înseamnă iubirea adevărată?