Lapte amar: Opt ani de alăptare și o familie destrămată

— Monica, nu mai pot! Nu mai pot să te văd cum îl ții la piept, are opt ani! Nu vezi că toți râd de noi? — vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit din frecatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Matei era în camera lui, desenând ceva pe peretele de lângă pat, dar știam că ne aude. Știa mereu când ne certam din cauza lui.

Nu mi-am imaginat niciodată că dragostea mea pentru copilul meu va ajunge să-mi destrame familia. Când l-am născut pe Matei, după două sarcini pierdute și ani de tratamente, am simțit că trebuie să-l protejez cu orice preț. Alăptarea a fost refugiul nostru. La început, toți mă lăudau: „Ce mamă dedicată! Ce copil sănătos!” Dar anii au trecut și privirile s-au schimbat. La grădiniță, educatoarea, doamna Rusu, mi-a spus într-o zi pe un ton prea blând ca să nu doară: „Poate ar fi timpul să-l lăsați să crească, doamnă Monica.”

Sorin a început să se retragă. La început a glumit: „O să ajungă băiatul la liceu și tot la sânul tău o să stea!” Dar apoi glumele s-au transformat în reproșuri. Seara, când încercam să vorbim, îmi spunea că nu mai simte că are loc în viața noastră. „Ești doar mamă, nu mai ești soție.”

Mama mea mă suna aproape zilnic: „Monica, ce faci? O să râdă lumea de voi! Nu vezi că băiatul e mare?” Dar eu nu puteam să-l opresc. Pentru Matei, sânul meu era liniște, era acasă. Când venea plângând de la școală pentru că un coleg l-a făcut „bebeluş”, îl strângeam la piept și îi promiteam că totul va fi bine.

Într-o zi, la supermarket, o vecină a început să șușotească cu altcineva când m-a văzut cu Matei. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Când am ajuns acasă, am plâns în baie până mi s-au uscat lacrimile. Sorin m-a găsit acolo și mi-a spus: „Nu mai pot trăi așa. Ori te oprești, ori plec.”

Am încercat să mă opresc. Am încercat să-l fac pe Matei să doarmă fără mine, să-i spun povești în loc să-l alăptez. Dar plângea atât de tare încât simțeam că mi se rupe sufletul. Într-o noapte, după ce l-am refuzat pentru prima dată, a adormit cu fața udă de lacrimi și cu pumnii strânși la piept. M-am simțit ca cea mai rea mamă din lume.

Sorin a plecat într-o dimineață de sâmbătă. Și-a făcut bagajele în tăcere, iar eu nu am avut puterea să-l opresc. Matei s-a trezit și m-a întrebat unde e tata. I-am spus că are nevoie de timp singur. Nu m-a întrebat nimic altceva, doar s-a lipit de mine și a cerut sân.

Au trecut luni de atunci. Mama nu mai vine pe la noi decât rar și când vine evită subiectul. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. La școală, Matei e tot mai retras. Învățătoarea m-a chemat la o discuție: „E un copil bun, dar pare mereu obosit și trist.”

Într-o seară, după ce Matei a adormit, am rămas singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față. M-am uitat la mâinile mele — aceleași mâini care l-au ținut pe Matei la piept atâția ani — și m-am întrebat dacă am greșit atât de tare încât să merit singurătatea asta.

Am citit pe internet despre alți părinți care au trecut prin asta. Unii spun că e normal, alții mă condamnă fără milă. Dar nimeni nu știe cum e să-ți vezi copilul atât de fragil după atâta luptă ca să-l ai.

Într-o zi, Matei m-a întrebat: „Mami, dacă nu mă mai ții la piept, mă mai iubești?” Am simțit cum mi se frânge inima. L-am strâns tare și i-am spus că îl voi iubi mereu, orice ar fi.

Acum stau în fața oglinzii și mă întreb: unde s-a rupt totul? A fost dragostea mea prea mare sau prea egoistă? Oare puteam face altfel? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?