Când soacra mea a vrut să ne destrame familia – Povestea unei renașteri

— Nu mai suport să văd cum o răsfeți pe Mara! O faci slabă, o să ajungă să nu știe să se descurce niciodată!
Vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică din Ploiești. Era o dimineață de sâmbătă, iar eu tocmai pregăteam ceaiul pentru Mara, fetița mea de zece ani, care stătea cu ochii în pământ, încercând să-și ascundă lacrimile. Soția mea, Irina, încerca să calmeze spiritele, dar Lidia nu se lăsa înduplecată.

— Mama, te rog, nu mai ridica tonul la Mara! Nu e vina ei că a spart cana, se poate întâmpla oricui…
— Nu-i vina ei? E vina voastră că nu știți să o educați! Pe vremea mea, copiii nu răspundeau așa!

Am simțit cum mă cuprinde furia. Mara era tot ce aveam mai scump pe lume. Să o văd umilită chiar în casa noastră mi-a sfâșiat sufletul. Dar nu am spus nimic atunci. Am tăcut, ca de obicei, sperând că lucrurile se vor liniști. N-am știut atunci că tăcerea mea avea să coste scump.

În zilele următoare, Mara a devenit tot mai retrasă. Nu mai voia să iasă din cameră, nu mai râdea la glumele mele, iar ochii ei mari și albaștri erau mereu triști. Irina încerca să o încurajeze, dar și ea era copleșită de presiunea mamei sale. Lidia locuia cu noi de aproape un an, după ce rămăsese văduvă. La început am crezut că va fi bine – că va aduce un plus de căldură familiei noastre. Dar încet-încet, prezența ei a devenit apăsătoare.

— Nu vezi că ne controlează viața? i-am spus Irinei într-o seară, când Mara adormise deja.
— E mama… Nu pot s-o dau afară. Știi cât a suferit după tata.
— Dar noi? Noi cât mai putem suferi?

Tensiunile au crescut. Lidia critica tot: cum găteam, cum ne îmbrăcam copilul, ce prieteni avea Mara. Într-o zi, am găsit-o pe Mara plângând în baie. Avea urme roșii pe braț – Lidia o apucase prea tare când încercase să o tragă de lângă televizor.

— Gata! Nu mai pot! am izbucnit atunci.
Am avut o discuție aprinsă cu Irina. Pentru prima dată în viața noastră împreună, am ridicat vocea unul la altul.

— Vrei să aleg între tine și mama? m-a întrebat ea cu ochii plini de lacrimi.
— Vreau doar să fim o familie normală! Să nu ne fie frică în propria casă!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea – la tata care pleca mereu la muncă în străinătate și la mama care plângea singură în bucătărie. Mi-am jurat atunci că eu voi avea grijă de familia mea orice ar fi. Dar acum simțeam că pierd controlul.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Lidia.

— Doamnă Lidia, vă rog… Mara e doar un copil. Are nevoie de iubire, nu de critici.
Ea m-a privit rece:
— Dacă nu sunteți în stare să o creșteți cum trebuie, mă ocup eu!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Era clar: nu voia să cedeze niciun pas. Am început să evit casa cât puteam. Stăteam peste program la serviciu, doar ca să nu asist la certuri. Irina se izola tot mai mult. Mara era tot mai palidă și abătută.

Într-o zi, am primit un telefon de la școală: Mara leșinase la oră. Am fugit într-un suflet la spital. Doctorul mi-a spus că e vorba de stres și oboseală psihică.

— Copilul dumneavoastră are nevoie de liniște acasă, domnule Popescu.

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am discutat din nou cu Irina.

— Dacă nu facem ceva acum, o pierdem pe Mara!
Irina plângea în hohote:
— Nu pot s-o trimit pe mama afară… Dar nici pe Mara n-o pot lăsa așa…

Am decis împreună să-i propunem Lidiei să stea o perioadă la sora ei din Brașov. A urmat o discuție cumplită:

— Deci mă dați afară? După tot ce am făcut pentru voi?
— Nu te dăm afară, mamă… Avem nevoie de liniște pentru Mara.
Lidia a plecat trântind ușa și blestemându-ne printre dinți.

Primele zile fără ea au fost ciudate – casa părea goală și prea liniștită. Dar încet-încet, Mara a început să zâmbească din nou. Am ieșit împreună în parc, am gătit prăjituri și am povestit până târziu în noapte.

Irina era însă măcinată de vinovăție:
— Oare am făcut bine? Dacă mama nu ne iartă niciodată?
Eu încercam s-o liniștesc:
— Familia noastră e pe primul loc. Trebuie să ne protejăm copilul.

Au trecut luni până când Lidia ne-a sunat din nou. Era mai calmă, dar rece.
— Sper că sunteți fericiți fără mine…
Irina a plâns mult după acea convorbire. Eu am rămas cu un gust amar: oare chiar nu puteam găsi altă soluție? Oare sacrificiul unei relații cu părintele soției mele era prețul pentru liniștea copilului nostru?

Astăzi Mara e bine – merge la școală cu drag și râde din nou ca înainte. Dar rana rămâne: între mine și Irina există acum o fisură invizibilă, iar relația cu Lidia e încă rece.

Mă întreb adesea: oare am făcut ceea ce trebuia? Sau am ales calea cea mai ușoară pentru mine? Ce ați fi făcut voi în locul meu?