Nu ai voie să te așezi la masă. Povestea Anei, femeia care a refuzat să mai fie invizibilă

— Ana, nu te așeza încă! Mai adu niște sarmale pentru tata și vezi dacă Irina mai vrea supă.

Vocea lui Sorin răsuna aspru din sufragerie, peste clinchetul farfuriilor și râsetele celor adunați la masă. Era Ajunul Crăciunului și casa mirosea a cozonac și a carne friptă, dar eu nu simțeam decât un gol apăsător în stomac. Mă uitam la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și mă întrebam când am ajuns să fiu doar o umbră care se mișcă printre ceilalți, fără să fie văzută cu adevărat.

— Ana, ai auzit ce-am zis? m-a repezit Sorin, fără să-și ridice ochii din farfurie.

— Da, Sorin, aduc acum, am răspuns încet, cu vocea aproape stinsă.

Mama lui Sorin, doamna Lidia, m-a privit cu o sprânceană ridicată. — Femeia trebuie să știe să-și țină casa și bărbatul mulțumit. Așa am făcut și eu toată viața, Ana. Nu-i greu dacă știi să-ți vezi locul.

M-am prefăcut că nu aud. În fiecare zi, de când m-am măritat cu Sorin, am simțit că locul meu e mereu în picioare, cu șorțul legat strâns peste talie, servind pe toată lumea. Niciodată nu m-am așezat la masă cu ei. Niciodată nu m-a întrebat cineva dacă mi-e foame sau dacă sunt obosită.

Înainte să mă mărit, eram Ana cea veselă, care visa să devină profesoară de română și să scrie poezii. Dar visurile mele s-au topit încet-încet în aburii ciorbei și în praful șters zilnic de pe mobilă. Sorin nu voia să muncesc. „Ce nevoie ai? Eu aduc banii în casă. Tu ai grijă de familie.”

La început am crezut că e grijuliu. Apoi am înțeles că era doar control. Îmi verifica telefonul, îmi număra pașii când ieșeam la cumpărături și îmi spunea cu cine am voie să vorbesc. Prietenele mele au dispărut una câte una. Mama încerca să mă sune, dar îi răspundeam mereu pe fugă: „Sunt bine, mamă, n-am timp acum.”

Într-o seară, după ce toți s-au ridicat de la masă și eu spălam vasele, Irina, fiica noastră de opt ani, a venit lângă mine.

— Mami, de ce nu mănânci niciodată cu noi?

Am simțit un nod în gât. — Pentru că trebuie să vă servesc pe voi, iubita mea.

— Dar eu vreau să stai lângă mine… Să râzi cu mine… Ca mamele colegelor mele.

Am lăsat buretele jos și am îmbrățișat-o strâns. Lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și mi-am amintit de Ana cea veche. Unde dispărusem? Cine eram acum? O servitoare în propria casă? O mamă absentă?

A doua zi dimineață, când Sorin a plecat la serviciu și Irina era la școală, m-am uitat lung în oglindă. Chipul meu părea al unei străine: cearcăne adânci, ochi triști, părul prins neglijent. Am luat o foaie de hârtie și am început să scriu: „Nu mai vreau să fiu invizibilă.”

Am început cu pași mici. În ziua următoare, când familia s-a așezat la masă, am pus farfuria mea lângă Irina și m-am așezat lângă ea.

— Ce faci acolo? s-a răstit Sorin.

— Mănânc cu voi.

A urmat o tăcere grea. Doamna Lidia a oftat zgomotos. — Nu-i frumos ce faci, Ana.

— E frumos pentru mine și pentru Irina, am spus cu voce tremurată.

Sorin a dat din cap nemulțumit, dar n-a mai zis nimic atunci. Seara însă a început scandalul.

— Ce te-a apucat? De când faci tu regulile aici?

— De azi înainte vreau să fiu și eu parte din familie, nu doar servitoare.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Dar pentru prima dată nu mi-a fost frică. Am dormit cu Irina în brațe și dimineața i-am spus:

— Mami vrea să fie fericită ca tine. Și o să fac tot ce pot pentru asta.

În zilele care au urmat au fost certuri zilnice. Sorin încerca să mă facă să cedez: ba nu-mi vorbea deloc, ba țipa la mine pentru orice nimic. Doamna Lidia îmi spunea că „distrug familia”. Dar Irina era tot mai veselă când mă vedea lângă ea la masă sau când ieșeam împreună în parc.

Într-o după-amiază, mama mea a venit pe neașteptate în vizită.

— Ana, ce-i cu tine? Pari alt om…

I-am povestit totul printre lacrimi. Mama m-a strâns la piept și mi-a spus:

— Ești fata mea curajoasă! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau unde ți-e locul!

A doua zi am mers împreună la un centru de consiliere pentru femei abuzate emoțional. Am început să vorbesc cu o psiholoagă care m-a ajutat să-mi regăsesc stima de sine pierdută printre cratițe și reproșuri.

Sorin n-a acceptat ușor schimbarea mea. A amenințat că mă dă afară din casă, că-mi ia copilul. Dar eu nu mai eram aceeași Ana speriată. Am început să caut un job part-time ca meditator pentru copii la limba română. Am cunoscut alte femei care treceau prin aceleași lupte ca mine.

Irina era tot mai fericită. Într-o seară mi-a spus:

— Mami, ești cea mai curajoasă mamă din lume!

Au trecut luni până când Sorin a început să accepte că nu mai poate controla totul. Relația noastră s-a schimbat — uneori încă ne certăm, dar acum știu cine sunt și ce merit.

Nu știu ce va fi mâine: poate vom rămâne împreună, poate nu. Dar știu sigur că nu voi mai fi niciodată invizibilă.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc încă în umbră? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă povestea mea ajută măcar o femeie să-și găsească vocea, atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.