Sub același acoperiș, fără libertate: Povestea mea despre curaj și regăsire

— De ce ai cheltuit iar bani pe prostii? vocea lui Lucian răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu gresia rece sub tălpi și mirosul de cafea rămas de dimineață. Mă uit la el, cu sacoșa de la supermarket încă în mână, și simt cum mi se strânge stomacul. „E doar lapte și pâine”, încerc să spun, dar cuvintele mi se opresc în gât. Știu deja ce urmează: privirea lui tăioasă, oftatul prelung, apoi acea liniște apăsătoare care mă face să mă simt mică, vinovată, invizibilă.

Mă numesc Caterina și, dacă m-ai fi întrebat acum zece ani, ți-aș fi spus că sunt o femeie norocoasă. Lucian era bărbatul visurilor mele: muncitor, carismatic, cu glume bune la petrecerile de familie. Ne-am cunoscut la o nuntă în Focșani, iar după câteva luni eram deja logodiți. Mama spunea că am tras lozul câștigător. „E bărbat serios, nu ca alții”, îmi repeta ea. Și eu am crezut-o.

La început, totul părea normal. Lucian lucra la service-ul auto din oraș, eu eram educatoare la grădiniță. Salariile noastre nu erau mari, dar ne descurcam. Încet-încet, el a început să-mi ceară să-i dau banii mei „ca să-i gestioneze mai bine”. „Nu vreau să te stresezi cu facturile”, îmi spunea zâmbind. M-am simțit protejată, iubită. Apoi au apărut întrebările: „De ce ai nevoie de atâția bani pentru haine?”, „Nu poți să-ți faci unghiile acasă?”, „Ce rost are să ieși cu colegele după program?”

La început am râs. Apoi am început să mă scuz. Apoi am încetat să mai cer. Am ajuns să mă simt vinovată pentru fiecare leu cheltuit pe mine. Lucian controla tot: cardurile, parolele, bonurile de la cumpărături. Dacă uitam să-i arăt ceva, urma o ceartă lungă, cu reproșuri și amenințări voalate. „Dacă nu-ți convine, poți pleca la mama ta”, îmi spunea uneori. Dar unde să mă duc? Mama era bolnavă, tata murise de câțiva ani. Fratele meu, Radu, era plecat în Italia.

Anii au trecut și eu m-am stins încetul cu încetul. Nu mai ieșeam cu prietenele, nu mai mergeam la coafor, nu mai citeam decât pe ascuns, noaptea târziu. La grădiniță zâmbeam copiilor, dar în sufletul meu era doar frică și rușine. Colega mea, Mariana, m-a întrebat într-o zi dacă sunt bine. Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Într-o seară de toamnă, după o ceartă lungă pentru că am cumpărat un pulover la reducere fără să-i spun, Lucian a trântit ușa și a plecat la bar. Am rămas singură în bucătărie și am început să plâng în hohote. M-am uitat la mâinile mele — uscate, crăpate — și mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt. Nu mai eram fata veselă care dansa la nunți sau femeia care visa să scrie poezii.

A doua zi am găsit curajul să-i scriu lui Radu un mesaj: „Nu mai pot. Simt că mă sufoc.” Mi-a răspuns imediat: „Vin acasă weekendul viitor. Vorbim atunci.”

Când a venit Radu, l-am privit ca pe un colac de salvare. Am vorbit ore întregi în bucătăria copilăriei noastre. I-am spus tot: cum Lucian mă controlează, cum nu am voie să am bani proprii, cum mă simt captivă în propria casă. Radu a strâns din dinți și mi-a spus: „Caterina, asta nu e iubire. E abuz.”

Cuvântul ăsta — abuz — m-a lovit ca un trăsnet. Până atunci nu-l folosisem niciodată pentru ce trăiam eu. Credeam că abuzul e doar bătaie sau țipete. Dar controlul ăsta zilnic? Frica? Umilința? Era tot abuz.

În zilele următoare am început să caut informații pe internet despre violența domestică economică. Am citit povești asemănătoare cu a mea și am plâns pentru fiecare femeie care trecea prin asta. Am găsit un grup de sprijin online și am început să vorbesc cu alte femei care treceau prin același coșmar.

Între timp, Lucian a simțit că ceva s-a schimbat în mine. A devenit mai nervos, mai suspicios. Într-o seară mi-a luat telefonul și a verificat mesajele. A găsit conversația cu Radu și a izbucnit: „Vrei să-ți bagi familia între noi? Ești o nerecunoscătoare!”

Atunci am simțit că nu mai pot continua așa. Am strâns câteva haine într-o geantă veche și am plecat la Mariana peste noapte. Lucian a sunat de zeci de ori, apoi a venit la grădiniță să mă caute. M-am ascuns în biroul directoarei până a plecat.

Cu ajutorul Mariei — o asistentă socială pe care am cunoscut-o prin grupul online — am reușit să-mi deschid un cont bancar separat și să-mi primesc salariul direct acolo. Am depus cerere pentru ordin de protecție și am început terapia.

Nu a fost ușor deloc. Au fost zile când m-am simțit vinovată că l-am lăsat pe Lucian singur sau că poate exagerez eu totul. Dar de fiecare dată când mă uitam în oglindă și vedeam femeia speriată care devenisem, îmi aminteam de Caterina cea adevărată — cea care merită libertate și respect.

Astăzi locuiesc singură într-o garsonieră micuță din oraș. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: citesc din nou poezii, ies cu prietenele la cafea, îmi cumpăr flori fără să cer voie nimănui.

Uneori încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de frică sau rușine. Dar apoi îmi spun: „Caterina, ai supraviețuit.”

Oare câte femei mai trăiesc astăzi sub același acoperiș cu frica? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?