Când sângele nu mai leagă: Povestea mea și a fratelui meu, Radu

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Anca! vocea lui Radu răsună spartă, ca o ușă trântită în miez de noapte. Mâinile îi tremurau pe dosarul cu acte, iar ochii lui, cândva blânzi, mă priveau acum ca pe un dușman. Eram în sufrageria casei părintești, printre mobilele vechi și mirosul de lemn lăcuit, iar între noi nu mai era decât un aer greu, plin de reproșuri nespuse.

— Eu? Eu nu am ajuns nicăieri, Radu! Tu ai venit cu avocatul tău și cu pretențiile astea absurde! am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima. De ce nu putem vorbi ca doi frați? De ce totul trebuie să fie despre bani?

A tăcut. S-a așezat pe canapea, lângă vechiul tablou cu părinții noștri, și-a trecut mâna prin păr și a oftat adânc. Pentru o clipă, am văzut în el băiatul care mă apăra în fața copiilor răi din cartier, nu bărbatul care acum îmi cerea să împărțim totul la sânge rece.

Totul a început după ce mama a murit. Tata plecase cu ani în urmă, răpus de o boală grea, iar mama a rămas stâlpul nostru. După înmormântare, casa s-a umplut de rude care șușoteau pe la colțuri despre testament, despre cine ce primește. Eu voiam doar liniște și să-mi plâng mama. Dar Radu… el a venit cu o listă de revendicări.

— Anca, trebuie să fim practici. Casa asta valorează bani. Terenul din spate la fel. Eu am investit în ea când am reparat acoperișul acum doi ani. Trebuie să împărțim totul corect.

— Corect? Dar eu am stat aici cu mama până la capăt! Am lăsat serviciul din București ca să o îngrijesc! Tu ai venit doar la sărbători!

Discuțiile s-au transformat rapid în certuri. Avocați, acte, evaluatori. Fiecare întâlnire era o rană nouă. Nu mai vorbeam despre amintiri sau despre dorul de părinți. Vorbeam despre metri pătrați, cote și procente.

Într-o seară, după încă o rundă de negocieri sterile, am găsit într-un sertar o scrisoare de la mama. Scrisul ei tremurat spunea: „Sper să rămâneți împreună după ce eu nu voi mai fi. Casa asta e doar o casă. Voi sunteți familia.” Am plâns ore întregi cu scrisoarea la piept.

A doua zi i-am arătat-o lui Radu. A citit-o fără să spună nimic, apoi a pus-o la loc. — Nu putem da timpul înapoi, Anca. Acum trebuie să fim realiști.

Am simțit că pierd tot: casa copilăriei, fratele meu, liniștea sufletului. Prietena mea cea mai bună, Irina, încerca să mă încurajeze:

— Anca, nu merită să te distrugi pentru niște ziduri. Poate că timpul va vindeca totul.

Dar cum să vindeci ceva ce nici nu știi când s-a rupt? Seara mă uitam la fotografii vechi: eu și Radu la colindat, eu și Radu la mare cu tata și mama. Unde dispăruse acel „noi”?

Procesul a durat luni întregi. Avocații ne-au transformat în străini. La final, casa s-a vândut unui necunoscut. Am împărțit banii la notar, fără să ne privim în ochi.

Ultima dată când l-am văzut pe Radu a fost pe treptele notarului. A vrut să spună ceva, dar a renunțat. Am plecat fiecare pe drumul lui.

Acum stau într-un apartament mic din București și mă întreb dacă am făcut bine că am luptat sau dacă trebuia să cedez de dragul fratelui meu. Poate că uneori sângele nu leagă destul atunci când orgoliile și banii sapă prăpăstii între oameni.

Mă uit la scrisoarea mamei și mă întreb: oare ce ar fi făcut ea dacă ar fi văzut cât de mult ne-am îndepărtat? Merită vreodată banii să pierzi familia? Voi ce ați fi făcut în locul meu?