Nunta Milenei: Între vise frânte și curajul de a iubi din nou

— Nu poți să faci asta, Milena! Ce o să zică lumea? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau pe cana de porțelan, iar ochii îi erau plini de teamă și neputință. Eu stăteam în fața ei, în scaunul cu rotile, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă strivește.

— Nu mă interesează ce spune lumea, mamă. Radu mă iubește așa cum sunt. Nu vreau să-mi trăiesc viața după regulile altora.

Am simțit cum mi se strânge inima. Încercam să par puternică, dar adevărul era că mă temeam. Nu doar de privirile oamenilor la nuntă, ci și de viitorul pe care nu-l puteam controla. Înainte de accident, eram dansatoarea familiei, fata care nu lipsea de la nicio petrecere. Acum, fiecare pas era o amintire dureroasă.

Accidentul s-a întâmplat într-o seară ploioasă de octombrie. Mergeam cu prietena mea, Ioana, spre casă după repetiții. Un șofer grăbit a trecut pe roșu și totul s-a întunecat. M-am trezit la spital, cu picioarele amorțite și cu viața schimbată pentru totdeauna. Ioana a scăpat cu răni ușoare, dar eu… eu am rămas prizonieră într-un corp care nu mă mai asculta.

Primele luni au fost un coșmar. Tata nu vorbea cu mine decât despre vreme sau știri, evitând orice discuție despre starea mea. Mama plângea pe ascuns. Prietenii au început să dispară unul câte unul. Doar Radu a rămas. Ne știam din liceu, dar abia după accident am început să vorbim mai mult. El venea la spital cu flori de câmp și glume proaste, încercând să mă facă să râd.

— Milena, știi că poți să mă înjuri dacă te ajută, nu? — îmi spunea el într-o zi, când încercam să-mi mișc mâinile pentru kinetoterapie.

— Dacă te înjur, pleci?

— Niciodată.

Așa a început povestea noastră. Încet-încet, am început să cred că merit să fiu iubită din nou. Dar lumea din jur nu era pregătită pentru asta.

Când Radu m-a cerut de soție, mama a izbucnit în plâns.

— Nu vreau să te văd suferind toată viața! Ce fel de familie o să aveți? Cum o să faci față? O să râdă toți de tine!

Tata a tăcut mult timp. Într-o seară, când eram doar noi doi în sufragerie, mi-a spus:

— Milena, nu vreau să-ți frâng aripile. Dar vreau să fii sigură că nu alegi din disperare.

Am simțit furie și tristețe în același timp. De ce trebuie să demonstrez mereu că sunt întreagă? Că pot iubi și pot fi iubită?

Pregătirile pentru nuntă au fost un carusel de emoții. Am mers la biserică pentru a discuta cu preotul. El s-a uitat lung la mine și a spus:

— Dragostea e un dar de la Dumnezeu. Dar trebuie să fiți conștienți că viața nu va fi ușoară.

Radu i-a răspuns fără ezitare:

— Niciodată nu a fost ușoară pentru nimeni. Dar împreună putem orice.

Când am mers la salonul de rochii de mireasă, vânzătoarea m-a privit cu milă:

— Avem modele simple… poate ceva mai puțin pretențios?

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam milă. Voiam să fiu frumoasă, să strălucesc măcar o zi.

Ioana m-a ajutat să aleg o rochie albă cu dantelă fină și mâneci lungi. Când m-am privit în oglindă, am plâns. Nu pentru că eram tristă, ci pentru că încă mai puteam visa.

Ziua nunții a venit prea repede. Curtea casei era plină de rude și vecini curioși. Unii șușoteau pe la colțuri:

— Săraca fată… uite ce soartă…
— Oare el chiar o iubește sau doar îi e milă?

Am încercat să nu aud nimic. Radu mi-a zâmbit larg când m-a văzut:

— Ești cea mai frumoasă mireasă din lume.

La biserică, preotul a rostit slujba cu voce gravă. Când a venit momentul să ne unim mâinile, Radu mi-a șoptit:

— Suntem noi împotriva tuturor.

La petrecere, am cerut DJ-ului să pună melodia noastră preferată. Radu s-a aplecat spre mine și m-a ridicat ușor din scaun pentru câteva secunde. Am dansat împreună, chiar dacă doar el mă ținea în brațe. Am simțit că zbor din nou.

Spre dimineață, mama a venit la mine cu ochii roșii:

— Iartă-mă, Milena… Mi-a fost teamă pentru tine. Dar azi am văzut cât ești de puternică.

Tata mi-a strâns mâna fără cuvinte.

Viața după nuntă nu a fost ca în povești. Au urmat zile grele: tratamente, priviri ciudate pe stradă, întrebări incomode despre copii sau despre „viața normală”. Dar am învățat să răspund cu demnitate și umor.

Uneori mă întreb dacă lumea va învăța vreodată să vadă dincolo de aparențe. Dacă va înțelege că dragostea nu are nevoie de picioare ca să meargă înainte.

Poate că povestea mea îi va face pe unii să privească altfel oamenii ca mine. Sau poate nu… Dar eu știu sigur: merităm toți o șansă la fericire.

Oare câți dintre noi trăim cu adevărat sau doar supraviețuim sub greutatea prejudecăților? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?