„Nu acum, te rog…” – Povestea unei nopți care mi-a schimbat viața

— Nu acum, te rog… nu acum! am șoptit printre dinți, strângându-mi burta cu mâinile tremurânde. Ceasul de pe peretele rece al biroului arăta 2:17 noaptea. Afară ningea ca-n povești, dar înăuntru, în clădirea aceea de sticlă din Pipera, totul era pustiu și tăcut. Eram singură pe tură, cu excepția Ancăi, colega de la contabilitate, care rămăsese peste program să termine niște rapoarte. Nu eram apropiate. De fapt, nici nu-mi plăcea prea mult de ea – mereu părea distantă, cu privirea ei tăioasă și replicile scurte.

Dar în noaptea aceea, când durerile au început să mă sfâșie pe dinăuntru, nu mai conta cine era lângă mine. Aveam nevoie de ajutor. Am încercat să mă ridic de pe scaun, dar picioarele mi s-au înmuiat. Telefonul meu era mort – bateria se dusese de ore bune. Am strigat după Anca, vocea mi-a ieșit răgușită și speriată:

— Anca! Ajută-mă… cred că nasc!

A venit alergând, cu ochii mari de spaimă.

— Doamne, Irina! Ești sigură? Cât ai?

— Opt luni… dar nu trebuia să fie acum…

A ezitat o clipă, apoi a pus mâna pe telefonul ei și a sunat la 112. Între timp, încerca să mă liniștească, dar vocea îi tremura la fel ca a mea. M-a ajutat să mă întind pe canapeaua din sala de ședințe. Mirosea a cafea veche și a toner de imprimantă. Durerile veneau în valuri tot mai dese.

— Nu te panica, Irina! Respiră adânc… O să vină salvarea imediat!

În timp ce așteptam, am început să plâng. Nu doar de durere, ci și de frică. Eram singură. Tatăl copilului meu, Radu, mă părăsise când aflase că sunt însărcinată. Mama nu-mi mai vorbea de două luni – nu putea accepta că am rămas gravidă „fără acte”. Tata nici nu voia să audă de mine.

— De ce mi se întâmplă asta? am murmurat printre lacrimi.

Anca s-a aplecat lângă mine și mi-a luat mâna în a ei.

— O să fie bine. Nu ești singură acum.

Pentru prima dată am simțit că cineva chiar e acolo pentru mine. O femeie pe care o judecasem atâta timp fără să o cunosc cu adevărat.

Ambulanța a ajuns după aproape douăzeci de minute care mi s-au părut o eternitate. Paramedicii m-au ridicat cu grijă pe targă, iar Anca a venit cu mine la spital. Pe drum, m-a ținut de mână și mi-a șoptit vorbe de încurajare.

La spitalul „Filantropia”, totul s-a derulat ca într-un vis urât: halate albe, lumini puternice, voci grăbite. Am născut o fetiță micuță, dar sănătoasă. Am plâns când am auzit-o plângând pentru prima dată.

După ce totul s-a terminat și am rămas singură în salon, am simțit un gol imens. M-am uitat la telefonul Ancăi – îl lăsase la mine ca să pot suna pe cineva dacă vreau. Am format numărul mamei mele cu inima cât un purice.

— Mamă… am născut… Sunt bine… Fetița e bine…

A fost tăcere la celălalt capăt al firului. Apoi am auzit-o plângând.

— Vin la tine, Irina… Vin acum…

Când a intrat pe ușă câteva ore mai târziu, m-a îmbrățișat strâns și am simțit că toate zidurile dintre noi se prăbușesc.

Au trecut trei zile până când am ieșit din spital. Anca a venit zilnic să mă vadă și să-mi aducă haine curate pentru fetiță. Într-o seară, când eram doar noi două în salon și fetița dormea liniștită lângă mine, i-am spus:

— Îți mulțumesc că ai fost acolo când nimeni altcineva nu era…

A zâmbit trist:

— Știi… și eu am trecut prin ceva asemănător acum câțiva ani. De atunci încerc să fiu pentru alții ceea ce mi-a lipsit mie atunci.

Am simțit cum se rupe ceva în mine – o coajă veche de prejudecată și neîncredere. Am realizat cât de puțin știm despre cei din jurul nostru și cât de ușor judecăm fără să cunoaștem povestea celuilalt.

Acum, după luni de zile, încă mă gândesc la acea noapte. La cât de mult poate schimba viața un gest simplu de omenie. La cât de fragile sunt legăturile dintre oameni și cât de mult avem nevoie unii de alții.

Oare câți dintre noi trecem zilnic pe lângă oameni care poartă poveri grele fără să le vedem? Cât ne-ar costa să fim puțin mai buni unii cu alții?