„Dacă ai avea conștiință, măcar o dată ai spăla vasele”: Povestea unei mame care a rămas singură și a fost acuzată că îi distruge familia fiului său

— Dacă ai avea conștiință, măcar o dată ai spăla vasele, mamă!
Vocea lui Vlad a răsunat în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe marginea chiuvetei, iar inima mi se zbătea ca o pasăre prinsă în colivie. Nu era prima dată când ne certam, dar niciodată nu mă lovise atât de tare cu vorbele lui. Am simțit cum mi se taie picioarele și m-am sprijinit de dulap, încercând să nu plâng.
— Vlad, eu… doar am vrut să vă ajut…
— Nu ne ajuți, mamă! Ne sufoci! Nu vezi că Irina nu mai suportă? Că eu nu mai pot?
M-am uitat la el, la băiatul meu, pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat cu alta. Am muncit două joburi ca să-i pot plăti facultatea la București, am renunțat la visele mele, la prieteni, la orice bucurie personală. Totul pentru el. Și acum, când mă simțeam atât de singură în apartamentul meu din Ploiești, venisem să-i văd pe el și pe Irina, să le aduc sarmale și plăcintă cu mere, să le pun hainele la spălat și să le fac ordine în casă.
Dar pentru Vlad și Irina, prezența mea era o povară.
— Mamă, trebuie să înțelegi că avem nevoie de spațiu! Nu poți veni de fiecare dată când ai chef și să te comporți ca și cum totul ți se cuvine!
Irina stătea la masa din sufragerie, cu ochii în telefon. Nici nu se uita la mine. De când s-au mutat împreună, simțeam că nu mai am loc în viața lor. Când eram doar eu și Vlad, eram totul pentru el. Îmi spunea „mama mea eroină”, mă îmbrățișa când venea acasă de la școală și îmi povestea totul. Acum, abia dacă mă suna o dată pe săptămână.
Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Blocurile cenușii din cartierul Militari păreau mai reci ca niciodată. M-am gândit la mama mea, care a murit singură într-un sat uitat de lume. Mi-am promis atunci că eu nu voi ajunge așa. Dar uite-mă acum: singură, neînțeleasă, acuzată că distrug familia copilului meu.
Când Vlad era mic și plângea noaptea după tatăl lui, îl țineam la piept și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Când a luat primul patru la matematică, am stat cu el nopți întregi să-l ajut să recupereze. Când a avut primul atac de panică înainte de Bacalaureat, am dormit pe jos lângă patul lui ca să știe că nu e singur.
— Mariana, trebuie să te gândești și la tine! — îmi spunea vecina mea, tanti Lenuța. — Copiii cresc și uită…
Nu am crezut-o niciodată. Pentru mine, Vlad era sensul vieții mele.
În acea seară, după ce am spălat vasele în liniște și am strâns masa fără să spun nimic, Vlad a venit lângă mine.
— Mamă… scuză-mă dacă am ridicat tonul. Dar Irina chiar nu mai suportă… spune că nu are loc în casa ei…
— În casa ei? — am întrebat încet. — Dar tu? Tu ce simți?
A tăcut mult timp.
— Nu vreau să te rănesc… dar simt că trăiesc între două lumi. Între tine și Irina. Și nu mai pot.
Am plecat devreme dimineața următoare, fără să-i trezesc. Pe drum spre gară am plâns în autobuz, ascunsă sub fularul gros. M-am simțit ca o povară, ca o intrusă în propria familie.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru relația noastră apropiată. Vlad m-a sunat tot mai rar. Irina nu m-a invitat niciodată la ziua ei de naștere sau la vreo masă festivă. De Crăciun am stat singură cu televizorul pornit pe „Colinde de acasă”, privind cum alte familii râd împreună.

Într-o zi, l-am sunat pe Vlad și i-am spus:
— Mamă, nu vreau să te superi… dar cred că ar fi mai bine să ne vedem mai rar o perioadă… Irina e însărcinată și are nevoie de liniște…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să devin bunică era visul meu! Dar pentru ei eram un obstacol.

Am început să merg la biserică mai des, să stau de vorbă cu preotul parohiei noastre din Ploiești.
— Mariana, dragostea de mamă e mare dar trebuie să-i lași să-și trăiască viața lor — mi-a spus blând părintele Mihai.

Dar cum să-mi găsesc rostul când tot ce am făcut a fost pentru copilul meu? Cum să nu mă simt trădată?

Într-o duminică dimineață am găsit curajul să merg la un atelier de pictură pentru adulți. Am cunoscut alte femei ca mine: Ana, rămasă văduvă; Camelia, părăsită de copii plecați în Germania; Viorica, care nu mai vorbea cu fiica ei de ani buni.

Am început să pictez flori albastre pe pânză albă și să-mi spun povestea printre pensule și culori.

Vlad m-a sunat după câteva luni:
— Mamă… ai vrea să vii să-l cunoști pe Andrei? E băiețelul nostru…

Am mers cu inima strânsă și cu un coș cu prăjituri făcute acasă. Irina m-a privit rece dar m-a lăsat să țin copilul în brațe.

— Sărut-mâna, bunico! — a spus Vlad zâmbind timid.

Am simțit atunci că poate există speranță.

Dar încă mă întreb: oare dragostea mea l-a sufocat? Oare sacrificiul meu a fost prea mare? Poate există o cale prin care o mamă poate iubi fără să piardă totul?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul copilului la propria viață?