Când soțul meu a dat toată munca mea mamei lui – furtuna din bucătăria unei familii românești

— Unde sunt sarmalele? Am întrebat cu vocea tremurândă, privind în gol la rafturile goale ale frigiderului. Era luni seara, iar după un weekend întreg petrecut în bucătărie, visam la o cină liniștită cu copiii și soțul meu, Radu. Dar tot ce găseam era un frigider gol și o liniște apăsătoare în casă.

Radu a apărut în ușă, evitându-mi privirea. — Le-am dus la mama… a zis încet, ca și cum ar fi recitat o poezie pe care nu voia să o spună cu adevărat.

— Cum adică le-ai dus la mama ta? Tot? Chiar și prăjitura pentru copii? Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile mi-au început să tremure, iar inima bătea nebunește. Nu era prima dată când simțeam că munca mea nu contează, dar niciodată nu fusese atât de clar.

— Ea e singură, tu știi asta… Are nevoie de ajutor. Tu poți găti oricând, dar ea…

Am izbucnit: — Dar copiii noștri? Dar noi? Nu merităm și noi să ne bucurăm de ce am muncit împreună?

Radu a ridicat din umeri, ca și cum totul era firesc. — Lasă, că facem altceva mâine. Nu te mai supăra.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar despre mâncare. Era despre toate dățile când am fost invizibilă în propria casă. Despre fiecare moment când soacra mea, doamna Maria, apărea neanunțată și Radu îi dădea tot ce aveam mai bun. Despre fiecare sărbătoare când eram doar bucătăreasa care „trebuie să învețe de la mama lui Radu”.

Am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde mama îmi repeta mereu: „Femeia trebuie să țină casa și să nu se plângă.” Am crezut-o mult timp. Dar acum, privind la copiii mei care se uitau dezamăgiți la masa goală, am simțit că nu mai pot.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am întors pe toate părțile, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute de când m-am măritat cu Radu. La cum am renunțat la jobul meu de la librărie ca să fiu „mamă bună” și „noră exemplară”. La cum fiecare decizie importantă trebuia validată de mama lui Radu. La cum orice încercare de a-mi impune punctul de vedere era întâmpinată cu „nu te supăra, dar mama știe mai bine”.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Maria în bucătăria mea, încălzind sarmalele mele în cratița mea.

— Vai, dragă, ai făcut minuni! Sarmalele astea sunt ca ale mele pe vremuri! a exclamat ea cu un zâmbet larg.

— Mă bucur că vă plac, dar copiii mei n-au apucat nici măcar să guste… am spus cu voce joasă.

Ea a ridicat din sprâncene: — Lasă-i, că nu mor de foame! Să știi că Radu a făcut bine. O mamă bătrână are nevoie de atenție.

Am simțit cum mă înroșesc la față. — Și eu sunt mamă. Și eu am nevoie de respect.

A râs scurt: — Ești tânără, ai timp să înveți.

În ziua aceea am plâns în baie, ascunsă de copii. M-am simțit mică și neînsemnată. Dar ceva s-a rupt în mine. Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: furie, neputință, dorința de a fi văzută și auzită.

Seara, când Radu a venit acasă, l-am privit direct în ochi:

— Trebuie să vorbim. Nu mai pot trăi așa. Nu sunt servitoarea nimănui. Dacă nu poți pune familia ta pe primul loc, atunci trebuie să-ți alegi: eu sau mama ta.

A rămas mut câteva secunde. Nu se aștepta la asta. — Ești nedreaptă… Mama e singură…

— Și eu sunt singură! Singură în propria casă! Ai uitat cine sunt? Ai uitat că și eu contez?

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

Au urmat zile grele. Doamna Maria a venit iar să-mi spună că „nu e frumos să-ți superi bărbatul”. Cumnata mea, Alina, mi-a trimis mesaje lungi despre „datoria femeii românce”. Chiar și mama mea mi-a spus la telefon: „Nu te certa cu soacra ta, că nu-i bine.”

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Am început să caut un job part-time la librăria din cartier. Am început să gătesc doar pentru mine și copii. Radu s-a supărat, dar nu m-am clintit.

Într-o seară, după o ceartă lungă, Radu a venit la mine cu ochii roșii:

— Poate ai dreptate… Poate am greșit… Dar nu știu cum să fac altfel.

L-am privit cu blândețe și oboseală:

— Începe prin a mă vedea pe mine. Prin a ne vedea pe noi.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit. Dar știu că nu mai pot trăi invizibilă. Că merit respect și iubire.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai trăiesc în umbra unei soacre sau a unor tradiții care le spun să tacă? Câte dintre noi au curajul să spună: „Ajunge!”?