Am trimis copiii la magazin, dar doar unul s-a întors: Mărturia unei mame românce

— Nu uitați să luați și pâine, și să nu vă certați pe drum! am strigat după Vlad și Radu, băieții mei, în timp ce ieșeau grăbiți pe ușă. Era o după-amiază obișnuită de sâmbătă, cu miros de ciorbă în bucătărie și soarele filtrându-se leneș prin perdeaua veche. Nici nu bănuiam că acea zi avea să-mi sfâșie sufletul în două.

Vlad, cel mare, avea doisprezece ani, iar Radu abia împlinise nouă. Erau nedespărțiți, dar și veșnic în competiție. Îi trimisesem de atâtea ori împreună la magazinul din colț, la doamna Lenuța, încât nici nu mai simțeam vreo urmă de teamă. Dar în ziua aceea, ceva era diferit. Poate felul în care Radu s-a întors spre mine, cu ochii lui mari și întrebători: „Mami, sigur nu vrei să vin cu tine?”

— Nu, puiule, du-te cu fratele tău. Eu mai am treabă aici. Voi sunteți băieți mari acum.

Au plecat râzând, împingându-se ușor pe scări. Am rămas singură în liniștea casei, cu gândurile mele. Am început să spăl vasele, dar nu reușeam să scap de un sentiment ciudat, ca o gheară rece pe inimă. M-am uitat la ceas: trecuseră douăzeci de minute. De obicei nu le lua mai mult de zece.

Am ieșit pe balcon și m-am uitat spre stradă. Nici urmă de ei. Am început să mă agit, să mă plimb prin casă fără rost. După încă cinci minute, am sunat la telefonul lui Vlad. Nu răspundea. Am încercat să mă liniștesc: „Sunt copii, poate s-au oprit la terenul de fotbal.” Dar ceva nu era în regulă.

Când în sfârșit am auzit cheia în ușă, am alergat spre hol. Vlad era singur. Transpirat, cu ochii roșii și buzele tremurânde.

— Unde e Radu? am întrebat cu vocea gâtuită.

— Nu știu… a șoptit el. S-a pierdut… Am intrat în magazin și când am ieșit… nu mai era lângă mine…

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum pământul mi se prăbușește sub picioare. Am început să țip la Vlad, fără să-mi dau seama ce spun:

— Cum adică l-ai pierdut? De ce nu ai avut grijă de el? Ce ai făcut?

Vlad a început să plângă în hohote. L-am strâns în brațe, dar furia și panica mă făceau să tremur.

Au urmat ore de coșmar: telefoane la poliție, alergat pe stradă, întrebat vecinii, verificat fiecare colț al cartierului. Mama mea a venit val-vârtej de la țară când a aflat ce s-a întâmplat.

— Ți-am spus mereu că nu trebuie să-i lași singuri! Ce fel de mamă ești? m-a certat ea printre lacrimi.

Soțul meu, Doru, a venit acasă cu fața împietrită. Nu mi-a spus nimic la început, doar m-a privit cu ochii goi. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Vlad a adormit lângă mine, strângându-mă de mână ca un copil mic.

A doua zi dimineață, poliția ne-a spus că nu există urme clare despre Radu. Au verificat camerele de supraveghere din zonă: se vedea cum intrau amândoi în magazin și apoi doar Vlad ieșea grăbit. Radu părea că rămâne puțin în urmă, uitându-se la niște jucării din vitrină.

Zilele au trecut ca prin ceață. Casa noastră s-a transformat într-un loc al disperării: telefoane nesfârșite, voluntari care lipeau afișe cu poza lui Radu, reporteri care băteau la ușă cerând detalii. Oamenii vorbeau pe la colțuri:

— Cum să-ți pierzi copilul așa? Ce mamă e aia?

Prietenii au început să ne ocolească. Doru s-a închis în el; nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Într-o seară, l-am auzit spunându-i mamei lui:

— Dacă n-ar fi fost ea atât de nepăsătoare…

Am simțit că mă prăbușesc. Vinovăția mă rodea ca un animal flămând. M-am întrebat iar și iar: dacă aș fi mers eu la magazin? Dacă i-aș fi ținut de mână? Dacă… dacă…

Vlad s-a schimbat și el. Nu mai voia să iasă din casă, nu mai vorbea cu nimeni. Într-o zi l-am găsit scriind o scrisoare pentru Radu:

„Îmi pare rău că te-am pierdut. Te rog să te întorci acasă.”

Am plâns împreună ore întregi.

Au trecut luni fără nicio veste despre Radu. Poliția a continuat ancheta, dar speranța se stingea încet-încet în sufletele noastre. Doru a început să doarmă pe canapea; între noi se căscase o prăpastie adâncă.

Într-o seară târzie, mama mea mi-a spus:

— Trebuie să-l ierți pe Vlad și să te ierți și pe tine. Altfel o să-ți pierzi și celălalt copil.

Dar cum să mă iert? Cum să trăiesc cu gândul că din cauza mea familia mea s-a destrămat?

Într-o zi am primit un telefon anonim: „Nu vă pierdeți speranța.” Atât. Niciodată n-am aflat cine a fost.

Astăzi încă trăiesc cu această rană deschisă. Merg pe stradă și privesc fiecare copil blond cu ochi albaștri, sperând că poate e el. Vlad a crescut; e adolescent acum și încearcă să-și construiască viața mai departe. Doru și cu mine suntem ca doi străini sub același acoperiș.

Multe mame îmi spun că nu e vina mea; că așa ceva se poate întâmpla oricui. Dar eu știu adevărul: un singur moment de neatenție poate schimba totul pentru totdeauna.

Oare voi putea vreodată să mă iert? Sau voi rămâne mereu prizoniera acelei după-amiezi fatale?