Când sărbătorile devin câmp de luptă: De ce am refuzat să gătesc crapul de Crăciun pentru soacra mea

— Maria, nu uita să scoți crapul din congelator! Să nu pățești ca anul trecut!

Vocea soacrei mele, Viorica, răsuna din bucătărie încă de la prima oră. M-am trezit cu un nod în stomac, știind că urmează o zi lungă. Era Ajunul Crăciunului, iar casa mirosea a cozonac și tensiune. Soțul meu, Sorin, se furișa pe lângă noi, încercând să evite orice discuție aprinsă.

Anul trecut, am ars crapul la cuptor. A fost prima mea încercare de a găti peștele „după rețeta mamei”, iar rezultatul a fost un fiasco. Viorica nu a uitat niciun detaliu: „Peștele trebuie să fie suculent, nu tăciune!” mi-a spus atunci, cu vocea ei tăioasă. De atunci, fiecare sărbătoare a devenit o probă de foc pentru mine.

— Anul ăsta nu mai riscăm, Maria! Eu stau lângă tine și te ghidez pas cu pas. Nu vreau să ne faci iar de râs în fața familiei, a zis Viorica, cu mâinile în șolduri.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Nu era vorba doar despre un pește. Era despre control, despre faptul că niciodată nu eram suficient de bună pentru ea. M-am uitat la Sorin, care s-a făcut că nu vede.

— Viorica, apreciez că vrei să iasă bine, dar anul acesta nu mai gătesc eu crapul. Poți să-l faci tu sau putem comanda de la restaurant, am spus pe un ton calm, dar hotărât.

A urmat o tăcere grea. Viorica s-a uitat la mine ca și cum tocmai i-aș fi spus că vreau să dărâm bradul. Ochii ei mici s-au îngustat:

— Cum adică nu gătești tu? Ce fel de noră ești? La noi în familie femeile gătesc! Ce-o să zică rudele?

— O să zică că suntem oameni normali care nu se ceartă pentru un pește! am răspuns, simțind cum mi se înroșesc obrajii.

Sorin a încercat să intervină:

— Hai, mamă, las-o pe Maria… E doar un pește.

— Taci tu! N-ai tu treabă aici! a tăiat-o scurt Viorica.

M-am retras în dormitor cu lacrimi în ochi. M-am întrebat de ce trebuie să mă simt mereu ca la examen. De ce fiecare greșeală e o rușine publică? De ce nu pot avea și eu un Crăciun liniștit?

Am stat acolo minute bune, ascultând cum Viorica bombănea prin bucătărie. Într-un final, am ieșit și am găsit-o curățând peștele cu mișcări nervoase.

— Maria, dacă nu vrei să gătești, măcar ajută-mă la salată! a zis fără să mă privească.

— Viorica, eu vreau doar să avem liniște. Nu vreau să ne certăm pentru mâncare. Putem face altceva împreună sau putem comanda ceva bun pentru toți.

— Nu! La noi nu se comandă! La noi se gătește ca la mama acasă!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am dat un telefon mamei mele.

— Mamă, nu mai pot. Parcă orice fac e greșit aici…

— Draga mea, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi. Fii tu însăți și pune limite. E Crăciunul tău și al familiei tale!

Cuvintele mamei mi-au dat curaj. Am intrat din nou în bucătărie și am spus:

— Viorica, eu nu mai accept să fiu criticată pentru orice fac. Dacă vrei să gătești tu crapul, te ajut cu ce ai nevoie, dar nu mai accept să fiu umilită.

A urmat o tăcere lungă. Sorin s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.

— Maria are dreptate. Hai să facem Crăciunul ăsta altfel. Să fim împreună fără certuri.

Viorica a oftat adânc și a lăsat cuțitul jos.

— Poate că aveți dreptate… Poate că m-am încăpățânat prea mult cu tradițiile astea…

În seara aceea am mâncat crapul făcut de Viorica și salata făcută împreună. Nu a fost perfect, dar a fost liniște. Am râs, am povestit și pentru prima dată m-am simțit parte din familie.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc același Crăciun tensionat? Câte dintre noi au curajul să spună „nu” și să-și apere liniștea? Poate că adevărata tradiție ar trebui să fie respectul și iubirea între noi.