Când afli de nunta fiului tău de la vecină: Povestea Mariei și tăcerea din familia Popescu

— Maria, ai auzit? Vlad al tău se însoară! Vocea stridentă a doamnei Stanciu răsună pe casa scării, în timp ce eu încercam să-mi țin echilibrul cu plasele de cumpărături. M-am oprit ca lovită de trăsnet. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vlad? Nunta? Și eu nu știam nimic?

Am zâmbit forțat, încercând să-mi ascund șocul. — Nu știam, doamnă Stanciu, dar mă bucur pentru el, am bâiguit, simțind cum îmi tremură vocea. Am urcat scările cu inima cât un purice. În apartament, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să aflu despre viața propriului meu fiu de la vecini?

Vlad fusese mereu băiatul meu bun, timid, studios. După ce a terminat facultatea la București, a rămas acolo cu serviciul. Vorbeam tot mai rar. Îmi spunea mereu că e ocupat, că are proiecte, că nu vrea să mă îngrijoreze. Dar niciodată nu mi-a spus că are pe cineva serios. Niciodată nu mi-a pomenit de vreo nuntă.

Am stat toată noaptea cu ochii pe tavan, răscolind amintiri. Poate am fost prea severă când era mic? Poate l-am sufocat cu grija mea? Poate după ce a murit tatăl lui, am pus prea multă presiune pe el să fie „bărbatul casei”? Nu știu. Dar știu că între noi s-a așternut o tăcere grea, ca o pătură udă.

A doua zi, am luat telefonul tremurând și i-am scris un mesaj: „Vlad, am auzit că te însori. Aș vrea să vorbim.” Am șters și rescris mesajul de zece ori. Până la urmă l-am trimis. Răspunsul a venit abia seara: „Mamă, nu voiam să afli așa. Putem vorbi mâine?”

A doua zi, la ora prânzului, Vlad a venit acasă. Era schimbat. Mai slab, mai palid, dar cu o privire hotărâtă. S-a așezat la masa din bucătărie și a oftat adânc.

— Mamă… n-am știut cum să-ți spun. M-am temut că nu o să fii de acord cu Irina.

— De ce n-aș fi? am întrebat eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Pentru că… Irina nu e ca fetele pe care le-ai fi vrut tu pentru mine. Nu are facultate, vine dintr-o familie simplă din provincie. Dar eu o iubesc.

L-am privit lung. Mi-am dat seama că nu știam nimic despre el, despre viața lui adevărată. M-am simțit vinovată. Poate că mereu am avut pretenții prea mari. Poate că i-am impus standarde imposibile.

— Vlad, eu vreau doar să fii fericit. Dar doare… doare că n-ai avut încredere în mine.

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Mamă, după ce tata a murit… ai devenit alt om. Nu mai puteam vorbi cu tine fără să te superi sau să plângi. Am simțit că orice aș face nu e destul.

Am izbucnit în plâns. — Știu… Știu că am greșit. Dar te rog… lasă-mă să o cunosc pe Irina.

A acceptat cu greu. Peste două zile, Irina a venit la noi acasă. O fată micuță, cu ochi mari și blânzi, vizibil emoționată.

— Bună ziua, doamnă Popescu… sper că nu vă deranjez…

Am zâmbit cât am putut de cald și am invitat-o la masă. Am încercat să vorbim despre orice altceva decât nuntă sau familie. Irina era sinceră, modestă și părea că îl iubește pe Vlad cu adevărat.

După ce au plecat, am rămas singură în bucătărie și m-am gândit: oare câte mame ca mine trăiesc aceeași durere? Oare câți copii aleg tăcerea pentru că le e teamă de reacția părinților?

În zilele următoare, zvonurile din bloc au crescut ca un bulgăre de zăpadă. Vecinele mă priveau ba cu milă, ba cu curiozitate. M-am simțit umilită și izolată. Dar cel mai tare mă durea distanța dintre mine și Vlad.

Cu o zi înainte de nuntă, Vlad a venit din nou acasă.

— Mamă… dacă vrei să vii la nuntă… te rog să vii.

L-am îmbrățișat strâns și i-am șoptit:

— Nici nu se pune problema să lipsesc.

Nunta a fost simplă, într-un restaurant mic din cartierul lor din București. Am stat la masă cu rudele Irinei și m-am simțit stingheră printre necunoscuți. Dar când i-am văzut dansând împreună, fericiți, mi s-a luminat sufletul.

La finalul serii, Irina s-a apropiat timid de mine:

— Doamnă Maria… vă mulțumesc că ați venit. Știu că nu e ușor pentru dumneavoastră.

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Irina, vreau doar să fim o familie adevărată.

Acum, când scriu aceste rânduri, încă simt durerea trădării inițiale, dar și speranța unui nou început. Poate că tăcerea ne-a despărțit ani la rând… dar sinceritatea ne poate aduce împreună din nou.

Oare câți dintre noi ne ascundem sentimentele de frică? Oare cât de mult contează orgoliul într-o familie? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?