Tăcerea fiului meu: O mamă în fața distanței

— Rareș, deschide, te rog! Nu vreau să plec până nu vorbim! Glasul mi se frânge în pragul ușii lui, iar ecoul pașilor mei răsună pe holul blocului vechi din cartierul nostru din Ploiești. Mă uit la mâinile mele tremurânde, la punga cu plăcinte calde pe care le-am făcut special pentru el, ca pe vremuri. Dar ușa rămâne închisă, iar dincolo de ea, băiatul meu tace.

Nu știu când s-a întâmplat ruptura. Poate a fost atunci când l-am certat că nu învață destul pentru Bac, sau când i-am spus că fata aceea, Irina, nu e potrivită pentru el. Poate când am muncit două schimburi la fabrică să-i pot plăti meditațiile și am uitat să-l întreb cum se simte. Sau poate când a plecat la facultate în București și eu am rămas cu telefonul în mână, așteptând un semn care nu mai venea.

— Lasă-l, mamă, are și el viața lui, îmi spune sora mea, Lenuța, la telefon. Nu poți să-l ții legat de fusta ta toată viața.

Dar cum să nu-mi fac griji? Cum să nu mă doară când văd pe Facebook poze cu el și Irina la mare, iar mie nu-mi răspunde nici la mesaje? Cum să nu mă simt vinovată că poate am greșit undeva?

În fiecare seară, mă așez pe marginea patului și privesc peretele plin cu diplomele lui Rareș. Îmi amintesc cum îi făceam sandvișuri dimineața, cum îi călcam uniforma și îi puneam ghiozdanul la ușă. Îmi amintesc de serile când îl așteptam cu ciorba caldă și îi ascultam necazurile de la școală. Totul părea atât de simplu atunci. Acum, casa e prea mare și prea tăcută.

Într-o zi, m-am hotărât să merg la București fără să-i spun. Am luat trenul de dimineață și am ajuns la căminul unde stătea. Am bătut la ușa lui cu inima cât un purice.

— Ce cauți aici, mamă? Nu puteai să mă anunți?

Vocea lui era rece, străină. M-a privit ca pe o intrusă.

— Am venit să văd dacă ești bine… Ți-am adus plăcinte cu brânză, știu că-ți plac.

— Nu trebuia să vii. Am treabă. Irina vine imediat.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am lăsat punga pe masă și am încercat să zâmbesc.

— Poate stăm puțin de vorbă…

— Nu acum, mamă. Chiar n-am timp.

M-am simțit mică, inutilă. Am ieșit pe hol și am plâns ca un copil. O studentă m-a privit ciudat, dar nu mi-a păsat. M-am întors acasă cu sufletul gol.

Seara aceea a fost începutul tăcerii dintre noi. Rareș nu mi-a mai răspuns la telefon decât rar și scurt. De Crăciun a venit acasă doar o zi și a stat mai mult pe telefon cu Irina decât cu mine. Când i-am spus că mi-e dor de el, a oftat:

— Mamă, trebuie să înțelegi că am viața mea acum.

Am vrut să-i spun că viața mea e el. Că fără el nu știu cine sunt. Dar m-am oprit. Poate tocmai asta era problema: l-am sufocat cu dragostea mea.

Într-o seară, după ce am vorbit cu Lenuța la telefon și am plâns iar pe ascuns, am găsit curajul să-i scriu un mesaj lung lui Rareș:

„Dragul meu băiat,
Nu vreau să te pierd. Știu că poate am greșit mult față de tine, dar tot ce am făcut a fost din dragoste. Mi-e dor de tine și mi-e teamă că nu mai știu cum să fiu mama ta fără să te rănesc sau să te sufoc. Dacă vrei să-mi spui ceva ce te doare, sunt aici să ascult.”

A trecut o zi, două, trei… Niciun răspuns. M-am dus la biserică și m-am rugat pentru el. Am aprins lumânări pentru sănătatea lui și pentru liniștea mea.

Într-o duminică dimineață, când mă pregăteam să merg la piață, am primit un mesaj scurt:

„Mamă, am nevoie de timp. Nu e vina ta. Te rog doar să mă lași puțin în pace.”

Am citit mesajul de zeci de ori. M-a durut mai tare decât orice ceartă sau reproș. Am înțeles atunci că trebuie să-l las să fie el însuși, chiar dacă asta înseamnă să mă țină la distanță.

Au trecut luni de zile de atunci. Încerc să-mi găsesc rostul fără Rareș aproape. Merg la grădina blocului, vorbesc cu vecinele despre vreme și prețuri, citesc cărți pe care nu le înțeleg mereu. Dar nimic nu umple golul lăsat de tăcerea lui.

Uneori mă întreb dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost sau dacă l-au împins pe Rareș departe de mine. Poate că dragostea unei mame poate fi prea mult uneori. Poate că trebuie să învăț să-l iubesc altfel — mai de la distanță, mai tăcut.

Dar cum faci asta când inima ta bate doar pentru copilul tău?

Poate nu sunt singura mamă care trece prin asta. Poate și alte femei își văd copiii plecând și rămân cu întrebări fără răspuns.

Oare cât de mult e prea mult atunci când iubești? Și cum găsești curajul să-ți lași copilul să plece fără să simți că te pierzi pe tine însăți?