Umbrele din casa soacrei – povestea unei nurori în căutarea demnității

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Maria, a spus soacra mea, ridicând sprânceana și privindu-mă peste ochelari. Vocea ei era tăioasă, iar privirea, la fel de rece ca vântul de februarie care bătea afară. În bucătăria mică, aburii se ridicau deasupra oalei, dar eu simțeam că mă sufoc.

— Îmi pare rău, am spus încet, încercând să-mi ascund tremurul din glas. M-am uitat spre Ana, cumnata mea, care zâmbea cu superioritate, așezată la masă, cu telefonul în mână. Niciodată nu gătea, niciodată nu ajuta, dar era mereu lăudată pentru orice gest mărunt.

— Ana știe să facă supa perfectă. Data trecută a ieșit ca la carte, nu-i așa, dragă? a continuat soacra, întorcându-se spre fiul ei, Radu. El a dat din cap absent, fără să ridice ochii din ziar.

M-am simțit mică, invizibilă. De câte ori veneam aici, la casa lor din Ploiești, mă simțeam ca o intrusă. De opt ani sunt căsătorită cu Radu și tot de atunci încerc să-mi găsesc locul în familia lui. Dar pentru soacra mea, eu eram mereu „fata de la țară”, cea care nu știe să se poarte, care nu are studii superioare ca Ana și care nu va fi niciodată destul de bună pentru fiul ei.

Am crescut într-un sat mic din Prahova. Părinții mei au muncit toată viața pe brânci ca să ne țină la școală pe mine și pe fratele meu. Am terminat liceul cu greu și am venit la oraș să lucrez într-o croitorie. Acolo l-am cunoscut pe Radu. El era altfel decât ceilalți băieți: blând, răbdător, mereu cu o vorbă bună. Ne-am îndrăgostit repede și ne-am căsătorit după un an.

La început am crezut că soacra mea mă va accepta. Dar încă de la prima vizită mi-a spus:

— Sper că știi să faci sarmale, Maria. La noi în familie se gătește ca la carte.

Am simțit atunci că nu sunt binevenită. Dar am încercat să mă adaptez. Am învățat rețetele ei, am ajutat la curățenie, am făcut tot ce am putut ca să-i câștig respectul. Dar nimic nu era suficient.

Ana, cumnata mea, era opusul meu: elegantă, mereu aranjată, cu facultate terminată la București și un job bun la bancă. Soacra mea o adora. Orice făcea Ana era perfect: dacă venea cu o prăjitură cumpărată din magazin, era lăudată că „știe ce e bun”; dacă întârzia la masă, era pentru că „muncește mult și e obosită”. Eu? Dacă uitam să pun șervețele pe masă, primeam o privire aspră și un oftat lung.

Într-o duminică, după ce am strâns masa singură — Ana plecase deja „că avea treabă” — m-am dus în grădină să respir puțin aer curat. Soacra m-a urmat.

— Maria, trebuie să-ți spun ceva. Radu merită mai mult. E băiat bun, putea să-și găsească o fată mai potrivită pentru el.

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi.

— Fac tot ce pot… Vreau doar să fiu acceptată.

— Acceptată? Nu e vorba doar de acceptare. E vorba de familie, de tradiție… Tu nu ești ca noi.

M-am simțit zdrobită. Am plecat acasă plângând și i-am povestit lui Radu totul. El m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Mama e greu de mulțumit… Dar pentru mine tu ești totul.

Am încercat să-l cred. Dar fiecare vizită era o nouă încercare: priviri tăioase, remarci răutăcioase, comparații cu Ana. Într-o zi am auzit-o spunându-i Anei:

— Tu ai putea fi un exemplu pentru Maria. Poate învață și ea ceva de la tine.

Ana a râs scurt:

— Nu cred că are de unde…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să evit vizitele, să inventez motive ca să nu mergem la ei. Radu observa schimbarea mea și mă întreba mereu ce se întâmplă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu soacra mea — pentru că nu am pus destule feluri de mâncare pe masă — am izbucnit:

— De ce nu mă poți accepta așa cum sunt? Ce are Ana și eu nu am?

Soacra m-a privit lung:

— Ana știe să se poarte. Știe ce vrea de la viață.

— Și eu știu! Vreau doar să fiu fericită cu Radu!

A tăcut. Pentru prima dată am văzut o umbră de îndoială pe chipul ei.

După acea discuție, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Dar eu m-am schimbat. Am început să mă apreciez mai mult, să nu mai iau fiecare vorbă ca pe un atac personal. Am început să ies cu prietenele mele, să merg la cursuri de croitorie și chiar am deschis un mic atelier acasă.

Radu m-a susținut mereu. Dar relația cu familia lui a rămas rece. Ana a continuat să fie favorita soacrei mele, iar eu… eu am învățat să trăiesc cu asta.

Uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să spun mai devreme ce simt sau dacă ar fi fost mai bine să plec de tot din viața lor. Dar apoi îmi dau seama că lupta mea nu e doar cu ei — e cu mine însămi, cu fricile mele, cu dorința de a fi acceptată.

Poate că nu voi fi niciodată „perfecta” din ochii soacrei mele. Dar oare cât valorează părerea altora când tu însuți începi să te vezi altfel?

Oare câte dintre noi trăim cu teama de a nu fi suficiente? Și când vine momentul să ne ridicăm vocea și să spunem: „Așa sunt eu – și merit respect”?