De două ori ne bucurăm de musafiri: Cum a transformat fratele meu fiecare weekend într-un câmp de luptă

— Iar vine Radu cu copiii weekendul ăsta? am întrebat-o pe mama, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce mă uitam la lista de cumpărături.
— Da, dragă, ce să facem? E fratele tău, n-are unde să meargă, mi-a răspuns ea, oftând și aruncând o privire spre ușa de la intrare, ca și cum s-ar fi așteptat să apară dintr-o clipă în alta.

Era a treia săptămână la rând când fratele meu mai mic, Radu, își aducea familia la noi. De fiecare dată, casa se transforma într-un haos: jucării peste tot, vase murdare în chiuvetă, certuri între copii și discuții tensionate între adulți. Tata se retrăgea în balcon cu ziarul și o cafea rece, mama încerca să împace pe toată lumea, iar eu… eu mă simțeam invizibilă, prinsă între dorința de a ajuta și nevoia disperată de liniște.

În acea sâmbătă dimineață, când am auzit soneria, stomacul mi s-a strâns. Radu a intrat val-vârtej, cu două sacoșe pline și cu vocea lui puternică:
— Sărut-mâna, mamă! Hai că am adus niște mici pentru grătar! Copiii au fugit deja în sufragerie, urlând după telecomandă.

— Bună, Sorina! Ce faci? m-a întrebat cumnata mea, Andreea, fără să aștepte răspunsul. Poți să mă ajuți cu bagajele?

Am zâmbit forțat și am început să car gențile. În mintea mea se derula deja scenariul: Radu va sta pe canapea cu berea în mână, Andreea va povesti cât de greu îi e la serviciu, copiii vor răsturna cutia cu Lego pe covorul proaspăt aspirat. Și eu? Eu voi strânge după toți.

La prânz, tensiunea a atins apogeul. Mama încerca să servească masa, tata bombănea că nu găsește telecomanda, iar Radu râdea zgomotos la o glumă pe care doar el o înțelegea. Când am văzut că nimeni nu se oferă să ajute la strânsul mesei, am izbucnit:
— Chiar trebuie să fac totul singură? Voi nu vedeți că sunt doar două mâini?

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Radu s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate:
— Ce-ai pățit, Sorina? Ești nervoasă? Dacă nu-ți convine, spune!

Mama a încercat să detensioneze atmosfera:
— Hai, copii, nu vă certați! Suntem familie…

Dar nu mai puteam. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Lacrimile îmi curgeau pe obraji și simțeam că mă sufoc. De ce trebuia mereu să fiu eu cea responsabilă? De ce nu vedea nimeni cât mă consum?

După câteva minute, Andreea a venit după mine.
— Sorina, îmi pare rău… Nici eu nu mai pot uneori. Dar Radu… știi cum e el. Nu se schimbă.

Am dat din cap fără să spun nimic. În adâncul sufletului meu știam că are dreptate. Dar oare cât mai puteam duce?

Seara a venit cu alte conflicte mocnite. Copiii au spart o vază veche la care ținea mama. Tata a ridicat tonul pentru prima dată:
— Ajunge! Nu mai suport gălăgia asta!

Radu s-a supărat și a început să strige la copii. Mama plângea încet în bucătărie. Eu am strâns cioburile și am simțit cum fiecare bucată îmi taie puțin câte puțin răbdarea.

Noaptea târziu, când toți dormeau, am stat pe marginea patului și m-am întrebat: oare chiar trebuie să acceptăm orice doar pentru că suntem familie? Unde se termină datoria și unde începe sacrificiul inutil?

A doua zi dimineață, înainte ca Radu să plece, mama m-a luat deoparte:
— Știu că ți-e greu, Sorina. Dar el e fratele tău… Dacă nu-l ajutăm noi, cine?

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut aceeași oboseală ca în ai mei. Poate că generația ei nu știa să spună „nu”. Poate că nici eu nu știam încă.

Când ușa s-a închis în urma lor și liniștea s-a așternut din nou peste casă, am simțit un gol imens. M-am întrebat dacă nu cumva ne pierdem pe noi înșine încercând mereu să fim gazde perfecte pentru ceilalți.

Poate că adevărata iubire de familie nu înseamnă să te sacrifici până la epuizare. Poate că uneori trebuie să spui „ajunge”.

Voi ce credeți? Cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familie înainte să ne pierdem propria liniște?