Invitația care ne-a destrămat: Când casa părintească devine câmp de luptă

— Radu, nu mai pot! Nu mai pot să stau aici nici măcar o zi! vocea Ilincăi răsună ca un pumn în stomac, în timp ce stătea în pragul camerei noastre improvizate din apartamentul părinților mei. Era trecut de miezul nopții, iar eu mă uitam la tavan, încercând să-mi adun gândurile.

Totul a început cu o invitație. Mama, cu glasul ei cald, mă sunase într-o seară de toamnă: „Radu, dacă tot v-ați mutat din chirie și nu găsiți ceva pe placul vostru, veniți la noi până vă puneți pe picioare. E casa voastră!”

Am crezut-o. Am vrut să cred că familia e refugiu, nu capcană. Ilinca era însărcinată în luna a șaptea și fiecare bănuț conta. Ne-am făcut bagajele și am venit la ai mei, cu inima strânsă, dar plină de speranță.

Primele zile au fost liniștite. Mama gătea ciorbe calde, tata povestea amintiri din copilăria mea, iar Ilinca zâmbea timid la fiecare glumă. Dar liniștea s-a spart repede. Într-o seară, tata a intrat în cameră cu un carnețel:

— Radu, uite… am făcut niște calcule. Cheltuielile au crescut de când sunteți aici: curent, apă, mâncare… Nu putem să vă ținem pe gratis. Să stabilim o sumă lunară.

Am simțit cum mi se taie respirația. Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați. Am încercat să negociez:

— Tată, știi că Ilinca nu mai lucrează și eu abia am început noul job…

— Nu contează! a tăiat mama scurt. Și noi am muncit pentru casa asta! Nu suntem banca voastră!

Din acel moment, fiecare zi a devenit o luptă surdă. Orice gest era interpretat greșit. Dacă luam o felie de pâine în plus, mama ofta teatral. Dacă Ilinca stătea mai mult la duș, tata bătea în ușă: „Să nu uităm că plătim apă la metru cub!”

Într-o duminică, când Ilinca a încercat să ajute la gătit, mama i-a smuls lingura din mână:

— Lasă, dragă! Nu ești obișnuită cu munca grea…

Ilinca a plâns toată noaptea. Eu mă simțeam prins între două lumi: datoria față de părinți și iubirea pentru soția mea. Mă uitam la burtica ei rotundă și mă întrebam dacă nu cumva am greșit acceptând invitația.

Apoi au început reproșurile directe:

— Radu, când ai de gând să-ți găsești ceva al vostru? Nu poți să stai aici la nesfârșit! spunea tata la fiecare masă.

— Și copilul? Unde o să-l creșteți? În camera asta mică? adăuga mama cu un zâmbet amar.

Într-o seară, după ce Ilinca a primit un mesaj de la mama ei – „Veniți la noi dacă nu vă simțiți bine acolo” – am simțit că trebuie să aleg. Dar cum să plec? Cum să le spun părinților mei că nu mai suport umilința?

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă despre bani – tata voia să ne ceară și bani pentru reparațiile la mașina de spălat – Ilinca a izbucnit:

— Radu, dacă nu plecăm acum, eu mă întorc la ai mei! Nu pot să nasc copilul într-un loc unde nu sunt dorită!

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii ale Bucureștiului. M-am simțit mic, neputincios și trădat. Familia mea devenise un câmp de bătălie pentru bani și orgolii. Unde dispăruse dragostea aia simplă din copilărie?

A doua zi dimineață, mi-am strâns curajul și le-am spus părinților:

— Mulțumim pentru tot ce ați făcut, dar plecăm. Avem nevoie de liniște pentru copilul nostru.

Mama a început să plângă:

— Cum poți să ne faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine?

Tata s-a închis în cameră și nu mi-a mai vorbit două luni.

Ne-am mutat într-o garsonieră micuță, dar liniștită. Ilinca a născut o fetiță sănătoasă. Părinții mei nu au venit la botez.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm să reconstruim legătura cu ai mei, dar ceva s-a rupt definitiv. Mă întreb adesea: oare banii pot distruge chiar și cele mai puternice legături? Ce e mai important într-o familie: sprijinul sau orgoliul?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar știu sigur că uneori, casa părintească poate deveni cel mai greu loc din lume.

Oare câți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător? Ce ați fi făcut în locul meu?