Casa bunicii: lupta pentru libertate și demnitate

— Nu ai voie să schimbi nimic fără să mă întrebi! Ai înțeles, Irina? vocea mamei răsuna în holul casei bătrânești, iar eu strângeam cheia în palmă, simțind cum metalul rece îmi taie pielea. Lângă mine, Ana, sora mea mai mică, își mușca buza de jos, încercând să nu plângă. Era prima zi după ce am primit casa bunicii din satul Văleni, iar în loc de liniște și începuturi noi, am primit o furtună.

Mama nu a acceptat niciodată că bunica a ales să lase casa pe numele nostru. „E casa familiei! Eu am crescut aici, eu știu ce e mai bine!” repeta obsesiv, de parcă actul de moștenire era doar o hârtie fără valoare. În fiecare zi găsea un motiv să vină: ba că nu am udat florile cum trebuie, ba că am mutat masa din sufragerie. Dar adevărul era altul: nu voia să ne lase să fim libere.

Într-o seară de vară, când soarele apunea peste grădina cu zmeură, Ana a venit la mine cu ochii roșii. „Irina, nu mai pot. Azi iar m-a amenințat că ne dă afară dacă nu facem cum zice ea. Eu vreau doar să avem liniște…” Am luat-o în brațe și am simțit cât de firavă e. De când tata a murit, mama s-a schimbat. A devenit dură, rece, ca și cum ar fi vrut să controleze totul ca să nu mai piardă nimic.

Am încercat să vorbim cu ea. „Mamă, e casa noastră acum. Vrem să facem lucrurile altfel. Să renovăm bucătăria, să punem flori la geamuri…” Dar ea a izbucnit: „Nu vă pasă de tradiții! Voi vreți doar să stricați tot ce am construit!” Și a trântit ușa, lăsându-ne cu un gol în stomac.

Zilele au trecut între certuri și tăceri apăsătoare. Mama venea neanunțată, verifica fiecare colț al casei, critica orice schimbare. Într-o noapte, am găsit-o cotrobăind prin dulapuri. „Caut actele! Să văd dacă nu ați făcut vreo prostie!” Am simțit atunci că nu mai e loc pentru noi două acolo. Ana plângea în camera ei, iar eu mă uitam la poza bunicii de pe perete și îi șopteam: „De ce ne-ai lăsat așa?”

Într-o dimineață, după o noapte albă, am luat o decizie. „Ana, schimbăm yala. Nu mai putem trăi așa.” Sora mea s-a uitat la mine speriată: „Și dacă se supără? Dacă ne face rău?” Dar nu mai aveam de ales. Am chemat un lăcătuș din sat și în câteva minute totul s-a schimbat. Când mama a venit și a încercat cheia veche, a început să bată cu pumnii în ușă: „Deschideți! Cum îndrăzniți? E casa mea!”

Am deschis ușa și i-am spus calm: „Mamă, te rugăm să ne respecți deciziile. Avem nevoie de spațiul nostru.” A început să țipe, să ne amenințe că ne dezmoștenește, că o să ne pară rău toată viața. Vecinii s-au strâns la poartă, iar eu simțeam cum mi se rupe sufletul. Ana tremura lângă mine.

În zilele următoare, mama nu ne-a mai vorbit. A trimis mesaje pline de ură: „Sunteți niște nerecunoscătoare! V-ați bătut joc de mine!” Tata nu mai era acolo să o liniștească. M-am simțit vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată în viață, casa era doar a noastră.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o dimineață am găsit poarta vandalizată și flori rupte din grădină. Am știut imediat cine fusese. Ana a vrut să cheme poliția, dar eu am refuzat. „E mama noastră… Nu pot să fac asta.” În acea seară am primit un telefon de la mătușa Maria: „Fetelor, mama voastră plânge toată ziua. Zice că i-ați furat viața.”

Am mers la ea acasă după câteva zile. Era micșorată pe canapea, cu ochii pierduți. „Mamă…”, am început eu, dar ea m-a întrerupt: „Nu mai am nimic. Voi sunteți tot ce aveam și acum nici pe voi nu vă mai am.” Am simțit o durere ascuțită în piept. Ana s-a apropiat timid: „Mamă, vrem doar să fim fericite… Să avem și noi un loc al nostru.”

A urmat o tăcere lungă. Mama s-a ridicat greu și ne-a privit cu ochii umezi: „Poate că n-am știut să vă las să zburați… Mi-a fost frică să nu vă pierd.” Am plâns toate trei atunci, pentru prima dată după mult timp.

Au trecut luni până când lucrurile s-au așezat cât de cât. Mama încă venea uneori fără să anunțe, dar nu mai încerca să controleze totul. Noi două am renovat bucătăria și am pus flori la geamuri, exact cum visam.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău. Dacă libertatea merită prețul acesta – lacrimi, certuri și nopți nedormite. Dar poate că fiecare familie trebuie să treacă prin propriul iad ca să găsească drumul spre lumină.

Oare câte mame știu când e timpul să-și lase copiii să trăiască după regulile lor? Și câte fiice au curajul să spună: „Ajunge!” fără să-și piardă inima pe drum?