Seara care a rupt totul: Un an de furtună în familia mea românească

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea tatălui meu, Ion, a spart liniștea din sufragerie ca un ciob aruncat într-o oglindă. Era seara aniversării lui de 54 de ani, iar masa era încărcată cu sarmale, friptură și tortul pe care mama îl făcuse cu mâinile tremurânde. Eu, sora mea mai mică, Ana, și mama stăteam cu ochii mari, neînțelegând ce se întâmplă.

— Ce vrei să spui? — a întrebat mama, încercând să-și păstreze calmul, dar vocea îi tremura.

— Vreau să divorțăm. Nu mai pot. M-am săturat de certuri, de reproșuri, de viața asta care nu mă mai reprezintă.

A urmat o tăcere grea, ca o ceață densă care nu te lasă să respiri. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Tata? Tata care mereu părea stâlpul casei? Cum să plece el?

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, ascultând cum mama plângea în camera alăturată, iar Ana se furișa la mine în pat, tremurând ca o frunză. M-am simțit neputincioasă și furioasă. Cum putea tata să ne facă asta? Ce nu văzusem eu până atunci?

Zilele următoare au fost un coșmar. Tata a început să doarmă pe canapea și să vină tot mai târziu acasă. Mama era tot mai absentă, iar Ana nu mai vorbea cu nimeni. Eu încercam să țin familia laolaltă, dar simțeam că mă sufoc sub greutatea responsabilității. La liceu nu mă mai puteam concentra, iar prietenii mei nu știau ce să-mi spună.

Într-o seară, l-am prins pe tata vorbind la telefon pe ascuns. Am auzit numele „Elena”. Inima mi-a sărit din piept. Cine era Elena? Am simțit un val de trădare și furie. Când l-am confruntat, a ridicat din umeri:

— Da, e cineva. Dar nu despre ea e vorba. E despre mine. Despre faptul că nu mai pot trăi în minciună.

Am izbucnit:

— Dar noi? Noi ce suntem pentru tine? Cum poți să ne lași așa?

Tata a plecat fără să răspundă. În zilele următoare, mama a aflat și ea despre Elena. A urmat un scandal monstruos, cu țipete și uși trântite. Ana s-a închis în camera ei și nu a mai ieșit două zile.

Apoi au început discuțiile despre împărțirea casei, despre bani, despre cine rămâne cu noi. Tata voia să plece la Elena, mama voia să ne păstreze pe amândouă. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să fiu adult când tot ce voiam era să fiu copil din nou.

Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Ce o să facem fără el? — m-a întrebat printre suspine.

— O să ne descurcăm, mamă. O să fim bine — am mințit eu, pentru că nu știam nici eu dacă o să fie adevărat.

Au urmat luni de zile în care fiecare zi părea o luptă. Tata venea rar și doar ca să aducă bani sau să ia lucruri. Elena nu a venit niciodată la noi acasă, dar prezența ei plutea peste tot ca un nor toxic.

Ana a început să lipsească de la școală și am găsit-o într-o zi fumând pe scara blocului cu niște băieți dubioși. Am tras-o deoparte:

— Ce faci? Vrei să te distrugi și tu?

— Nu-mi pasă! Dacă tata poate să plece și tu te prefaci că totul e bine, eu de ce nu pot face ce vreau?

Am simțit că pierd controlul asupra vieții mele și asupra surorii mele. Mama era tot mai absentă, prinsă între depresie și furie.

Într-o seară, tata a venit să ne vadă și Ana a refuzat să iasă din cameră.

— Las-o, Ion — i-a spus mama obosită — Ai ales alt drum. Noi trebuie să ne refacem viața fără tine.

Tata s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Îmi pare rău, Maria. N-am vrut să vă rănesc.

— Prea târziu — i-am răspuns rece.

Apoi am început să merg la terapie cu Ana. La început nu voia nici să audă, dar după câteva ședințe a început să vorbească despre furia ei, despre sentimentul de abandon și despre cât de mult îi lipsește tata.

Eu am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de a fugi undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Dar încet-încet am început să văd că nu sunt singura care trece prin asta. La școală am aflat că încă două colege treceau prin divorțul părinților lor.

După aproape un an, lucrurile s-au mai liniștit. Mama a început să iasă cu prietenele ei și chiar a zâmbit la o cafea într-o dimineață. Ana a revenit la școală și chiar a luat un premiu la desen. Eu am început să accept că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel — dar poate că putem fi altfel împreună.

Tata vine uneori duminica la masă și vorbește cu noi despre lucruri banale: vremea, fotbalul, școala Anei. Nu e perfect, dar e ceva.

Mă întreb uneori: oare cât de mult putem ierta? Și ce înseamnă cu adevărat o familie? Poate cineva să fie fericit după ce totul s-a rupt în bucăți?