Când totul dispare: Povestea Mariei între două lumi

— Nu pot să cred, Viorica! Chiar ai luat și ceainicul? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la rafturile goale din bucătărie. Mirosea a praf și a amintiri furate. Radu stătea în ușă, cu ochii în pământ, incapabil să-mi răspundă.

— Maria, nu te enerva… Mama a zis că are nevoie de el la țară. O să cumpărăm altul, a murmurat el, de parcă totul era o nimica toată.

Dar nu era doar un ceainic. Era tot: farfuriile primite la nuntă, fețele de masă brodate de bunica mea, chiar și tabloul cu maci de pe hol. Viorica trecuse pe la noi ca o vijelie și luase tot ce-i plăcea sau credea că i se cuvine. Și Radu… Radu nu făcea nimic.

M-am așezat pe podea, cu spatele lipit de dulapul gol. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. M-am simțit mică, invizibilă, ca o chiriașă în propria viață. Nu era prima dată când Viorica își impunea voința. De când ne-am mutat în apartamentul moștenit de la părinții lui Radu, ea venea zilnic, critica tot — de la felul în care găteam până la modul în care îmi țineam părul — și pleca doar după ce mă făcea să mă simt vinovată că exist.

— Maria, nu te mai victimiza! E mama mea, nu pot să-i spun nu! a izbucnit Radu într-o seară, când i-am reproșat că nu mă apără.

— Dar eu cine sunt pentru tine? De ce trebuie să trăiesc după regulile ei? am întrebat, cu voce joasă.

— Nu vreau scandaluri… Nu pot să aleg între voi două.

Asta era problema: nu voia să aleagă. Dar alegerea lui de a nu alege mă condamna pe mine la o viață de compromisuri și umilințe.

Într-o duminică dimineață, Viorica a venit iar pe neanunțate. A intrat direct în bucătărie și a început să inspecteze rafturile goale.

— Ce-ai făcut cu lucrurile mele? a întrebat ea, cu un ton acuzator.

— Ale tale? Sunt ale noastre! am răspuns eu, abia stăpânindu-mi furia.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! a zis ea scurt.

Radu s-a uitat la mine neputincios. Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers ore întregi pe străzile Bucureștiului, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit într-un parc și am privit copiii care se jucau fără griji. Mi-am amintit de copilăria mea la țară, de mama care mă învățase să fiu puternică și să nu las pe nimeni să-mi calce sufletul în picioare.

În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să caut un job — orice — ca să pot avea banii mei. Am găsit repede un post de vânzătoare la o florărie din cartier. Era puțin, dar era al meu. Seara veneam acasă obosită, dar simțeam că recâștig controlul asupra vieții mele.

Viorica nu s-a lăsat. Într-o zi a venit cu două valize și a anunțat că se mută la noi „până își rezolvă problemele cu casa”. Din acel moment, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Fiecare gest al meu era criticat: „Nu știi să gătești!”, „Nu știi să faci curat!”, „Nu ești bună pentru fiul meu!”. Radu tăcea sau pleca la serviciu mai devreme ca niciodată.

Într-o seară, după ce Viorica m-a făcut praf pentru că am ars mâncarea, am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Dacă tu, Radu, nu ești în stare să-ți aperi familia, atunci o voi face eu!

Viorica a râs disprețuitor:

— Ce familie? Fără mine n-ați avea nimic!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am adunat câteva haine într-o geantă și am plecat la sora mea, Ioana. Ea m-a primit cu brațele deschise:

— Maria, nu meriți să trăiești așa! Trebuie să te gândești la tine!

Am stat la Ioana două săptămâni. În fiecare zi mă suna Radu:

— Te rog, întoarce-te! Mama promite că nu se mai bagă…

Dar știam că promisiunile astea nu valorează nimic dacă el nu e dispus să pună limite.

Într-o seară m-am dus acasă să-mi iau câteva lucruri. Viorica era în sufragerie și se uita la televizor.

— Ai venit după ceainic? m-a întrebat ironic.

— Nu. Am venit după demnitatea mea.

Radu a apărut în ușă:

— Maria… te rog…

L-am privit lung:

— Radu, dacă vrei o familie cu mine, trebuie să fii bărbatul care pune limite. Altfel… nu mai are rost.

A fost pentru prima dată când l-am văzut hotărât. A doua zi i-a spus mamei lui că trebuie să plece. Viorica a făcut scandal, a plâns, a amenințat că se îmbolnăvește dacă rămâne singură. Dar Radu a rămas ferm.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Relația noastră s-a schimbat — nu mai eram fata speriată care accepta orice. Am început terapia de cuplu și am învățat împreună cum să ne apărăm granițele.

Uneori încă mă trezesc noaptea cu teama că totul ar putea începe din nou. Dar acum știu cine sunt și ce merit.

Mă întreb: câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu supărăm pe altcineva?