Parastasul de la etajul trei: Când o simplă vizită de familie scoate la iveală tot ce e mai ascuns

— Nu mai intra încălțată în casă, Ilinca! Ți-am spus de atâtea ori! vocea stridentă a verișoarei mele, Mirela, m-a izbit din prag, înainte să apuc să-mi dau jos geaca. Era frig afară, iar blocul vechi mirosea a var și a mâncare reîncălzită. Am rămas cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Venisem la parastasul mătușii, dar atmosfera era departe de liniștea pe care o speram.

Mirela trăia singură cu fiica ei, Daria, într-un apartament cu două camere, la etajul trei. De când murise mătușa, totul părea să se fi destrămat. Pereții erau murdari, mobila veche scârțâia la fiecare pas, iar în aer plutea un miros greu de țigară și supă de pui. Am pășit cu grijă peste un teanc de haine aruncate pe jos și am zâmbit forțat către Daria, care stătea cu ochii în telefon.

— Ce faci, Ilinca? Ai adus ceva? a întrebat Mirela, fără să mă privească. Era mereu grăbită, mereu nemulțumită.

— Am adus cozonac și niște fructe. Știu că îi plăceau mătușii, am spus încercând să par veselă.

— Lasă-le acolo. Oricum nu mai contează acum… a murmurat Mirela și s-a dus în bucătărie.

M-am așezat stingheră pe canapea, încercând să ignor petele de pe tapițerie și sunetul televizorului dat prea tare. În jurul meu, rudele se adunau încet-încet: unchiul Vasile cu nevasta lui acră, verișorul Liviu care nu vorbea cu nimeni, și bunica, care plângea încet într-un colț. Toți păreau străini unii de alții, legați doar de datoria de a fi acolo.

— Ilinca, vino puțin! Mirela mă strigase din bucătărie. Am intrat și am găsit-o rezemată de chiuvetă, cu ochii roșii.

— Nu mai pot… Nu mai pot cu toți ăștia! Nici măcar nu mă ajută nimeni! Toți vin aici doar să mănânce și să plece! a izbucnit ea.

— Mirela, dacă vrei te ajut eu cu vasele sau cu mâncarea… am încercat eu.

— Nu vreau ajutor! Vreau doar să nu mai fiu singură! Dar nici nu vreau să stea nimeni peste mine! De ce nu înțelege nimeni? a ridicat vocea și a izbucnit în plâns.

Am rămas blocată. Mereu am simțit că trebuie să ajut familia, dar niciodată nu știam cum să o fac fără să par că mă bag unde nu-mi fierbe oala. Mirela era genul care refuza orice mână întinsă, dar apoi se plângea că nimeni nu-i sare în ajutor.

În sufragerie, discuțiile deveniseră aprinse. Unchiul Vasile ridica tonul:

— Dacă tot ai rămas singură aici, Mirelo, poate ar trebui să vinzi apartamentul și să te muți la țară! Ce rost are să te chinui?

— Nu mă mut nicăieri! Aici am crescut! Aici a murit mama! a țipat Mirela din prag.

Bunica încerca să-i liniștească:

— Liniștiți-vă, copii… Nu e momentul…

Dar nimeni nu asculta. Fiecare avea ceva de spus despre ce ar trebui sau n-ar trebui să facă Mirela. Eu stăteam pe margine, simțind cum mă apasă vinovăția că nu pot face mai mult. Daria ieșise pe balcon și fuma pe ascuns.

La masă s-a lăsat o liniște apăsătoare. Fiecare mesteca absent, evitând privirile celorlalți. Din când în când, Mirela ofta sau își ștergea ochii cu dosul palmei. Am încercat să deschid o discuție despre amintiri frumoase cu mătușa, dar nimeni nu părea dispus să-și amintească altceva decât supărările.

După masă, am rămas singură cu Daria în cameră. Fata părea pierdută printre gânduri.

— E greu fără bunica? am întrebat-o încet.

— Nu știu… Mama e tot timpul nervoasă. Parcă nu mai pot respira aici… a spus ea privind pe geam.

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că nu doar Mirela suferea; toți eram prinși într-o plasă de neputință și tăcere. Și totuși, fiecare încerca să se descurce singur, fără să ceară sau să accepte ajutorul celuilalt.

Când am plecat spre seară, Mirela m-a condus până la ușă.

— Îmi pare rău că am țipat la tine… Nu știu ce-i cu mine… a spus ea încet.

— E în regulă… Dacă ai nevoie de ceva, sunt aici… am răspuns eu șoptit.

A dat din cap fără convingere și a închis ușa încet după mine. Pe scara blocului am simțit cum mă apasă toate întrebările fără răspuns: Cum poți ajuta pe cineva care refuză ajutorul? Unde se termină grija sinceră și unde începe intruziunea? Poate că uneori dragostea pentru familie doare cel mai tare tocmai pentru că nu știm cum s-o arătăm.

Mergând spre casă, m-am întrebat: Oare câte familii trăiesc aceleași drame tăcute? Și câți dintre noi avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat?