„Cumpără-ți singur pâine și gătește-ți – nu mai pot!” – Povestea unei femei care a spus „destul” soțului care refuza să crească

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! Cumpără-ți singur pâine și gătește-ți! Am obosit să fiu servitoarea casei, ai înțeles?

Vocea mea a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de ciorbă uitată pe foc. Mihai s-a oprit cu lingura la jumătatea drumului spre gură, privindu-mă ca și cum tocmai îi spusesem că vreau să plec în lume cu primul circ ambulant care trece prin cartier. Era o marți seară, copiii erau la teme, iar eu simțeam cum mă sufoc sub greutatea farfuriilor nespălate și a hainelor murdare care se adunau ca niște acuzații mute în colțurile casei.

— Ce-ai pățit, Irina? De ce țipi? Nu poți să-mi spui frumos dacă ai o problemă? a murmurat el, fără să ridice privirea din farfurie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ani de zile am spus frumos. Ani de zile am tăcut. Am făcut totul ca să fie bine: am gătit, am spălat, am dus copiii la școală, am alergat la serviciu și înapoi, mereu cu grijă să nu-l deranjez pe Mihai, să nu-l supăr, să nu-l obosesc cu problemele mele. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine. Poate fusese picătura care a umplut paharul: găsisem iarăși șosetele lui murdare aruncate lângă pat și el nici măcar nu observase că lipsește pâinea de pe masă.

— Problema e că nu mai vreau să fiu singură în casa asta! Nu mai vreau să fiu doar femeia care face totul! Tu când ai spălat ultima dată vasele? Când ai făcut tu ceva fără să-ți spun eu?

Mihai s-a ridicat încet, ca un urs trezit din hibernare. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți și el, dar nu de aceleași lucruri ca mine.

— Irina, exagerezi. Toate femeile fac asta. Mama n-a zis niciodată nimic.

M-am simțit ca și cum m-ar fi plesnit peste față. Mama lui, mama mea, toate mamele noastre au tăcut și au dus poveri fără să crâcnească. Dar eu nu mai puteam.

— Poate că tocmai asta e problema! Că nimeni n-a zis nimic! Că toți bărbații cred că e normal ca femeia să facă totul!

Copiii au apărut în pragul ușii, speriați de tonul nostru ridicat. Maria, fata noastră cea mare, m-a privit cu ochii ei mari și întunecați.

— Mami, ești bine?

Am încercat să zâmbesc, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Da, iubita mea. Mami are nevoie doar de puțin ajutor.

Mihai a oftat și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură cu copiii și cu un gol imens în suflet. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă tocmai am distrus tot ce am construit împreună în atâția ani.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, adunând hainele copiilor, strângând jucăriile împrăștiate, încercând să-mi găsesc liniștea printre lucrurile mici care mă sufocau zi de zi. M-am gândit la mama mea, la cum își ascundea lacrimile când tata venea acasă beat și ea trebuia să-i pună mâncarea pe masă fără să crâcnească. M-am gândit la toate femeile din blocul nostru care își cresc copiii singure pentru că bărbații lor „nu știu” sau „nu pot”.

A doua zi dimineață, Mihai nu mi-a spus nimic. S-a îmbrăcat în tăcere și a plecat la serviciu fără să mă privească. Copiii au mers la școală fără chef, simțind tensiunea din aer.

La prânz m-a sunat mama:

— Ce-ai pățit, fată? Maria mi-a zis că ai plâns aseară.

Am izbucnit din nou în lacrimi.

— Mamă, nu mai pot! Simt că mă sufoc! Mihai nu mă ajută cu nimic! Parcă sunt invizibilă!

Mama a tăcut o vreme. Apoi mi-a spus încet:

— Știu cum e… Dar trebuie să ai grijă ce faci. Să nu destrami familia pentru niște vase nespălate.

Am simțit cum mă revolt. Nu era vorba doar de vase. Era vorba de respect. De faptul că nu mai voiam să fiu doar o umbră în propria mea viață.

Seara, Mihai s-a întors acasă cu o pungă de pâine și două conserve de fasole. Le-a pus pe masă fără un cuvânt.

— Am luat pâine… și ceva de mâncare. Nu știu dacă e bine…

L-am privit lung. Era prima dată când făcea asta fără să-i spun eu.

— Mulțumesc, Mihai. Dar nu e vorba doar de pâine sau de fasole. E vorba să fim o echipă. Să fim împreună la bine și la greu.

A dat din cap încet.

— N-am știut că te doare atât de tare… N-am știut că te simți singură.

Am plâns amândoi în seara aceea. Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Au urmat luni grele: certuri, împăcări, discuții lungi despre ce înseamnă respectul și parteneriatul într-o familie. Au fost zile când Mihai a uitat iar să ducă gunoiul sau să spele vasele. Au fost zile când eu am vrut să plec pur și simplu.

Dar ceva s-a schimbat: am început să vorbim. Să ne ascultăm unul pe altul. Să ne cerem ajutorul fără rușine sau vinovăție.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei mai trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi tac de teamă să nu strice liniștea casei? Și oare cât timp putem duce povara asta singure până când ne pierdem pe noi înșine?