Weekendul care trebuia să fie al meu – sau cum soacra mea a preluat frâiele casei mele

— Nu, nu pune sare acolo, Anca! Cartofii trebuie să fiarbă întâi, altfel nu ies cum trebuie!
Vocea soacrei mele, Elena, răsună în bucătărie ca un clopot spart. Mă opresc cu lingura în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. Era sâmbătă dimineața, iar eu visam la un weekend liniștit, doar cu soțul meu, Mihai, și fetița noastră, Ilinca. Dar visul s-a spulberat când, la ora opt fix, soneria a sunat insistent: „Surpriză! Am venit să vă ajut!”

Ajutorul Elenei nu era niciodată doar ajutor. Era o invazie. Într-o oră, deja schimbase fața sufrageriei, mutase pernele de pe canapea „cum se cade”, deschisese geamurile „să iasă mirosul de copil” și mă corecta la fiecare pas. Mihai încerca să se facă nevăzut, refugiindu-se în balcon cu telefonul. Ilinca se juca pe covor, dar privirea ei curioasă urmărea fiecare gest al bunicii.

— Anca, ai spălat bine morcovii? Știi că la țară nu-i mâncam așa, direct din pungă!
— Da, Elena, i-am spălat de două ori…
— Lasă că-i mai spăl eu o dată, să fiu sigură!

Mi-am mușcat buza. Nu voiam ceartă. Îmi repetam în gând: „E doar un weekend. O să treacă.” Dar fiecare gest al ei mă făcea să mă simt ca o musafiră în propria casă. M-am strecurat în baie și am tras aer adânc în piept. Oare exagerez? Poate chiar are dreptate… Dar de ce mă doare atât de tare?

La prânz, masa era deja „aranjată cum trebuie”. Elena a pus fața de masă cu dantelă pe care o adusese de acasă („că a voastră e cam subțire”), a scos farfuriile „bune” din dulap și a aranjat tacâmurile după un ritual pe care doar ea îl știa. Mihai a venit la masă cu ochii în pământ.

— Mihai, ia spune-i tu Ancăi că nu se pune piper peste supa de pui!
— Mamă… fiecare mănâncă cum vrea…
— Da’ nu-i vorba de cum vrea! E vorba de cum e corect!

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am lăsat lingura jos și am ieșit pe balcon. Aerul rece m-a lovit în față ca o palmă. Am plâns în tăcere, rușinată că nu pot să-mi apăr teritoriul. M-am întrebat: oare toate femeile trec prin asta? Sau doar eu sunt prea slabă?

Seara, după ce Ilinca a adormit, am încercat să vorbesc cu Mihai.

— Nu mai pot, Mihai. Simt că nu mai am loc în casa mea…
— Știu… dar știi cum e mama… Nu vrea să facă rău…
— Dar face! Și tu nu zici nimic!

A tăcut. M-am simțit singură ca niciodată. În camera cealaltă, Elena aranja hainele Ilincăi după „metoda ei”. Am vrut să țip: „Ajunge!” Dar n-am avut curaj.

A doua zi dimineață, Elena a intrat peste mine în bucătărie.

— Anca, ai văzut că ai uitat să pui la loc borcanul cu gem? S-a uscat pe margine…
— Elena, te rog… e casa mea. Lasă-mă să fac lucrurile în felul meu.

A rămas blocată o clipă. Apoi a oftat:

— Nu vreau decât să vă ajut… Eu așa am fost învățată.

Am simțit pentru prima dată că nu e doar despre mine. E despre generații întregi de femei care au trăit pentru ceilalți și nu știu altfel. Dar tot nu era drept să-mi pierd eu liniștea.

După prânz, Mihai a prins curaj:

— Mamă, poate ar fi bine să ne lași pe noi să ne descurcăm weekendul ăsta… Avem nevoie să fim doar noi trei.

Elena s-a uitat lung la el, apoi la mine. S-a ridicat încet și s-a dus să-și strângă lucrurile. Înainte să plece, m-a îmbrățișat strâns:

— Să nu te superi pe mine… Eu doar vreau ce-i mai bine pentru voi.

Am rămas în ușă mult timp după ce a plecat. Casa părea mai mare și mai liniștită, dar în sufletul meu era furtună. Oare unde e granița între ajutor și amestec? Cum îi spun unei mame că uneori dragostea ei sufocă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că trebuie să-mi apăr locul și liniștea. Voi cum faceți față când cineva drag vă invadează spațiul? Unde trageți linia între recunoștință și nevoia de respect?