Mama a ales pentru mine: Povestea unei vieți trăite între datorie și vis

— Nu vreau, mamă! Nu vreau să mă mărit cu el! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama stătea în fața mea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un copil răsfățat care nu înțelege viața.

— Ești prea mică să știi ce vrei, Ilinca. O să-mi mulțumești într-o zi, a răspuns ea, cu vocea tăioasă, dar ochii îi tremurau.

Aveam douăzeci de ani și simțeam că tot ce am visat se prăbușește peste mine. Crescusem într-un sat din Buzău, unde lumea încă șușotea la colțuri dacă o fată trecea de douăzeci și unu de ani nemăritată. Tata murise când aveam doisprezece ani, iar mama rămăsese stâlpul casei. O femeie puternică, dar înfricoșată de gura lumii și de sărăcie.

Într-o seară de iarnă, când vântul bătea crivățul pe la geamuri, mama a primit vizita Mărioarei, vecina noastră. Au stat la bucătărie, au vorbit în șoaptă, iar eu am tras cu urechea din camera mea. „E băiat bun, are pământ, nu bea, nu umblă brambura”, spunea Mărioara despre fiul ei, Cătălin. Mama ofta și dădea din cap. Atunci am simțit că viitorul meu se decide fără mine.

Cătălin era cu trei ani mai mare ca mine, muncitor și respectuos, dar nu-l iubeam. Îl vedeam ca pe un frate mai mare, nu ca pe bărbatul lângă care să-mi petrec viața. Aveam alte visuri: voiam să merg la facultate la București, să devin profesoară de limba română. Dar mama nu m-a întrebat niciodată ce vreau eu.

— Ilinca, nu toți avem norocul să alegem. Eu am făcut ce-a trebuit și n-am murit, mi-a spus într-o seară, când am încercat să-i explic că nu pot trăi lângă un om pe care nu-l iubesc.

— Dar eu nu sunt tu! am izbucnit. Eu vreau altceva!

A izbucnit în plâns și m-a strâns la piept.

— Tu ești tot ce am. Dacă pleci după visele tale, ce fac eu aici singură? Cine are grijă de mine?

M-am simțit vinovată. Între dorința de libertate și dragostea pentru mama mea s-a dat cea mai grea bătălie din viața mea.

Ziua logodnei a venit ca o sentință. Satul era adunat în curte, rudele râdeau și ciocneau pahare. Eu stăteam ca o statuie lângă Cătălin, cu sufletul gol. Mama mă privea cu ochii umeziți de lacrimi ascunse.

În noaptea aceea am ieșit în grădină și am plâns până m-au durut ochii. Fratele meu mai mic, Radu, a venit lângă mine.

— Ilinca, dacă nu vrei asta, fugi! Du-te la București! Eu te ajut să strângi bani de tren.

— Nu pot s-o las pe mama singură…

— Dar tu? Tu unde ești în povestea asta?

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios la fuga mea. Seara, când mama adormea, citeam pe ascuns anunțuri despre chirii ieftine în București și burse pentru studenți.

Cu o zi înainte de nuntă, am avut o ultimă discuție cu mama.

— Mamă, te rog… Nu pot să fac asta. Nu pot să-mi vând sufletul pentru liniștea ta sau a satului.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știi ce mi-a zis tata înainte să moară? Să te țin aproape, că lumea e rea și fetele singure sunt pradă ușoară. Mi-e frică pentru tine, Ilinca…

— Dar mi-e frică și mie să trăiesc o viață care nu e a mea!

Am plecat în acea noapte. Radu m-a condus la gară cu bicicleta lui veche. Am ajuns la București cu inima cât un purice și cu o geantă plină de cărți și haine.

Primele luni au fost grele: am dormit pe canapea la o colegă de liceu, am lucrat la un magazin ca să-mi plătesc chiria și am învățat pentru admitere la facultate. Mama nu mi-a vorbit două luni. Apoi mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești bine.”

Au trecut doi ani până când mama a venit la București să mă vadă. Era mai bătrână cu zece ani parcă. M-a îmbrățișat fără cuvinte.

— Mi-e dor de tine… Dar văd că ai reușit singură.

— Am reușit pentru că m-ai crescut puternică, mamă.

Am plâns amândouă în mijlocul camerei mele mici din cămin.

Astăzi sunt profesoară la un liceu din București și încă mă lupt cu vinovăția că am rănit-o pe mama alegându-mi drumul. Dar știu că altfel m-aș fi pierdut pe mine însămi.

Mă întreb uneori: câte fete din satele României încă mai trăiesc vieți decise de alții? Și cât de mult putem ierta părinților noștri pentru fricile lor? Poate dragostea adevărată înseamnă să ne lăsăm copiii să zboare.