Între două femei: Soțul meu, soacra și eu – O căsnicie la limită

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își punea tacticos haina pe cuier. Mirosea a ciorbă de perișoare și a parfum ieftin de liliac, iar eu știam exact de unde venea mirosul acela: din bucătăria soacrei mele, Rodica.

Adevărul e că nu a fost niciodată ușor între mine și ea. De la început, Rodica a avut un fel al ei de a mă privi, ca și cum nu eram niciodată destul de bună pentru băiatul ei. La nuntă, mi-a spus pe șoptite: „Sper să ai grijă de el cum am avut eu.” Am zâmbit atunci, dar în sufletul meu s-a strecurat o umbră care nu m-a mai părăsit.

În ultimul an, Vlad a început să întârzie tot mai des acasă. Îl întrebam unde a fost, iar el răspundea vag: „Am avut treabă la birou.” Dar într-o zi, când am trecut pe lângă blocul soacrei mele, l-am văzut ieșind de acolo cu o pungă plină de sarmale. Inima mi-a căzut în stomac. Am simțit cum mă cuprinde o furie mută, amestecată cu o durere pe care nu știam cum s-o numesc.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea mea. Am început să-l urmăresc cu privirea, să-i verific telefonul pe furiș, să-i simt hainele când venea acasă. Totul mirosea a trădare, dar nu era genul acela de trădare despre care citești în reviste. Era altceva: era ca și cum nu eram niciodată pe primul loc în viața lui.

— De ce nu mi-ai spus că mergi la mama ta? — l-am întrebat într-o seară, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— Nu credeam că e important… E doar mama. M-a chemat la masă, ce era să fac?
— Să-mi spui! Să mă inviți și pe mine! — am ridicat tonul fără să vreau.
El a oftat și s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat.
— Nu vreau să vă certați. Mereu găsești ceva de comentat la ea.

Adevărul era că nu voiam să mă cert cu Rodica. Voia doar să-și păstreze băiatul aproape, dar eu simțeam că mă sufocă. În fiecare duminică, când mergeam la ea, îmi aranja farfuria ca unui copil și îmi spunea ce ar trebui să fac altfel: „Nu pune atâta sare în ciorbă”, „Nu-l lăsa pe Vlad să stea prea mult la calculator”, „Ai grijă să nu răcească”.

Într-o zi, am cedat. Am izbucnit în plâns chiar în fața lui Vlad.
— Simt că nu sunt destul de bună pentru tine! Simt că orice fac, tot mama ta e mai importantă!
El s-a uitat la mine lung, apoi a spus încet:
— Nu e adevărat… Dar ea e singură de când a murit tata. Nu pot s-o las…

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Poate eram prea geloasă, prea posesivă. Dar apoi mi-am dat seama că nu voiam decât să simt că am un loc al meu în viața lui Vlad.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am plecat la mama mea. Am stat acolo două zile, fără să-i răspund la telefon. Mama m-a privit cu ochii ei blânzi și m-a întrebat:
— Tu ce vrei cu adevărat?
Nu știam ce să-i răspund. Voiam să fiu iubită, voiam să fiu respectată. Voiam să simt că sunt importantă pentru bărbatul pe care îl iubesc.

Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta pe canapea, cu ochii roșii de nesomn.
— Îmi pare rău… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama nu pot s-o las singură.
— Și eu ce sunt? — am întrebat încet. O străină?

A urmat o discuție lungă și grea. Am stabilit niște limite: Vlad urma să meargă la mama lui o dată pe săptămână și să mă invite și pe mine dacă voiam să vin. Iar Rodica… Rodica a fost rănită la început, dar încet-încet a început să mă accepte mai mult. Poate pentru că a văzut cât de mult țin la fiul ei.

Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat ușor. Am început să merg la terapie și am descoperit cât de mult contează comunicarea și limitele sănătoase într-o familie extinsă. Am învățat că nu trebuie să concurez cu nimeni pentru dragostea soțului meu — dar nici să accept să fiu mereu pe locul doi.

Astăzi încă mai avem momente tensionate. Încă mai simt uneori acea gelozie surdă când Vlad vorbește cu mama lui la telefon ore întregi sau când îi duce supa preferată făcută de mine și ea îi spune: „Nu-i ca a mea, dar e bunicică.” Dar am învățat să respir adânc și să-mi spun: „Sunt destul de bună.”

Mă întreb uneori câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine. Câte dintre noi ne simțim prinse între două lumi — cea a familiei din care venim și cea pe care încercăm s-o construim? Oare chiar trebuie mereu să alegem între iubire și loialitate? Sau putem găsi un echilibru care să ne vindece pe toți?