„Ajunge!” — Cum am învățat să spun NU și să-mi apăr liniștea

— Martina, iar ai făcut ciorbă pentru toată lumea? De ce nu spui niciodată NU?
Vocea mamei răsuna din telefon, tăioasă și obosită. Stăteam în bucătăria mea mică din București, cu oala aburindă pe aragaz, iar în sufragerie râdeau deja trei „prieteni” care nu aduseseră niciodată nimic în afară de pretenții. M-am uitat la mâinile mele roșii de la spălat vase și am simțit cum mă sufoc.

— Nu pot să-i dau afară, mamă… ce-o să zică lumea?
— Să zică ce vrea! Tu nu vezi că te storc de energie?

Am închis telefonul și am rămas cu ecoul cuvintelor ei. M-am uitat la ceas: era aproape miezul nopții și eu nu apucasem nici măcar să citesc două pagini din cartea pe care o țineam pe noptieră de luni de zile. În fiecare seară, cineva avea nevoie de ceva: un loc unde să doarmă, o masă caldă, un umăr pe care să plângă. Și eu eram mereu acolo, ca un fel de mamă universală pentru toți.

A doua zi dimineață, când am găsit chiuveta plină de pahare murdare și scrumiera vărsată pe masa din sufragerie, ceva s-a rupt în mine. Am început să strâng, dar lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. M-am întrebat: când a devenit casa mea un refugiu pentru alții și o închisoare pentru mine?

La serviciu, colega mea, Anca, m-a tras deoparte la cafea.
— Ești palidă, Martina. Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar că nu mai pot. Simt că nu mai am viața mea.
— Știi că poți spune NU, nu? Nu ești obligată să fii salvatoarea nimănui.

Am zâmbit amar. În familia mea, „nu” era un cuvânt interzis. Tata plecase când eram mică și mama rămăsese singură cu mine și fratele meu mai mic, Vlad. Întotdeauna ni se spunea că trebuie să fim buni cu toți, să ajutăm, să nu supărăm pe nimeni. Dar unde se termina bunătatea și începea sacrificiul de sine?

Seara următoare, prietenii mei au venit din nou fără să anunțe. Radu s-a trântit pe canapea și a pornit televizorul fără să mă salute măcar. Irina a început să caute prin frigider. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Azi nu am chef de musafiri, am spus încet.
Toți s-au oprit și s-au uitat la mine ca la o nebună.
— Ce-ai pățit, Martina? Ești supărată pe noi?
— Nu sunt supărată… doar că am nevoie de puțin timp pentru mine.
Radu a râs:
— Hai măi, nu fi așa! Știi că la tine ne simțim cel mai bine!
Irina a dat ochii peste cap:
— Dacă nu vrei să stăm, spune direct!

Am inspirat adânc și am spus:
— Chiar asta spun. Vreau să fiu singură în seara asta. Vreau liniște.

Au plecat ofensați, trântind ușa. Am rămas singură în apartament și pentru prima dată după mult timp am simțit liniștea ca pe o binecuvântare, dar și ca pe o povară. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva îi voi pierde pentru totdeauna.

În zilele următoare au început telefoanele și mesajele pasiv-agresive: „Sper că te-ai odihnit bine”, „Poate data viitoare ne anunți dacă mai suntem bineveniți”, „Nu credeam că ești genul care să ne dea afară”. Am încercat să le explic că nu e vorba despre ei, ci despre mine, dar nimeni nu părea să înțeleagă.

Mama a aflat rapid ce se întâmplase.
— Ai făcut bine! Să vezi ce ușor e să rămâi singură dacă nu pui limite! Dar Vlad a venit la mine acasă cu alt discurs:
— Nu ești cam egoistă? Știi că mulți oameni ar da orice să aibă prieteni care vin la ei?

M-am simțit prinsă între două lumi: una care cerea sacrificiu continuu și alta care îmi promitea liniște dar cu prețul singurătății.

Au trecut săptămâni în care telefonul abia mai suna. Am început să ies singură la plimbare prin Herăstrău, să citesc în cafenele mici unde nu mă cunoștea nimeni. Am descoperit cât de mult îmi lipsise timpul doar cu mine însămi.

Într-o zi, Irina m-a sunat:
— Putem vorbi?
Ne-am întâlnit într-un parc.
— Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu tine… Parcă nu mai ești tu.
— Ba tocmai că acum sunt eu. Ani de zile am făcut totul ca să vă fie vouă bine și am uitat de mine.
Irina a tăcut mult timp.
— Poate ai dreptate… Dar mi-e dor de vremurile când râdeam împreună.

Am zâmbit trist:
— Și mie mi-e dor. Dar vreau ca prietenia noastră să fie bazată pe respect reciproc, nu pe oboseala unuia dintre noi.

Nu toți au înțeles sau au acceptat schimbarea mea. Unii s-au îndepărtat definitiv. Alții au revenit încet-încet, dar relațiile s-au schimbat: mai puține vizite neanunțate, mai mult respect pentru spațiul meu.

Familia încă mă judecă uneori:
— Ai devenit prea dură, îmi spune Vlad.
Mama însă mă susține:
— În sfârșit ai grijă de tine.

Uneori încă mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut prea mult pentru liniștea mea. Dar când stau seara pe canapea cu o carte bună și o cană de ceai fierbinte, fără gălăgie sau reproșuri, simt că mi-am recâștigat viața.

Oare e greșit să alegi propria pace în locul confortului altora? Sau poate tocmai aici începe adevărata maturitate?