Ultima mea leafă în monede – cum umilința de la muncă mi-a răsturnat viața și familia

— Ce-i asta, domnule? am întrebat, privind neîncrezător punga de plastic pe care mi-o întindea patronul.

— Salariul tău, Radu. Ai zis că vrei să pleci, nu? Uite-l aici, până la ultimul leu, a zis el, cu un zâmbet ironic, în timp ce ceilalți doi băieți din bucătărie chicoteau pe la spate.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. În pungă erau doar monede de 10 și 50 de bani, grele și reci. Mi-am strâns pumnii și am simțit cum mă sufoc de furie și rușine. Nu era doar despre bani. Era despre demnitate. Despre faptul că, după doi ani în care am tras din greu la grătarul ăla infect, ăsta era tot respectul pe care îl primeam.

Am ieșit pe ușa fast-food-ului fără să mă uit înapoi. Pe stradă, oamenii se uitau ciudat la mine când auzeau clinchetul pungii pline de monede. M-am oprit pe o bancă din fața blocului nostru din Rahova și am început să număr banii. Erau exact cât trebuia, dar fiecare monedă părea o palmă peste față.

Când am intrat în casă, copiii alergau prin sufragerie. Maria, soția mea, m-a privit cu ochi obosiți.

— Ai luat salariul? a întrebat ea, sperând să putem plăti întreținerea și să luăm ceva mai bun de mâncare.

Am pus punga pe masă. S-a auzit zgomotul metalic al monedelor.

— Ce-i asta? a întrebat ea, ridicând vocea.

— Atât a considerat patronul că merit, am zis încet. În monede. Ca să mă umilească.

Maria a început să plângă. Copiii s-au oprit din joacă și s-au uitat la noi speriați. Am simțit că mă prăbușesc. Nu doar eu fusesem umilit, ci și familia mea.

În zilele următoare, totul s-a schimbat între noi. Maria era tot mai tăcută, iar eu nu mai aveam curaj să o privesc în ochi. Copiii mă întrebau de ce nu mai merg la muncă. Vecinii au aflat repede povestea cu monedele – cineva mă văzuse pe bancă numărându-le – și au început să șușotească pe la colțuri.

Într-o seară, Maria a izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu rușinea asta! De ce nu ai spus nimic? De ce ai acceptat?

— Ce voiai să fac? Să mă bat cu el? Să fac scandal? Am vrut doar să plec cu capul sus…

— Capul sus? Cu o pungă de mărunțiș? Crezi că nu simt cum râd oamenii de noi?

Nu am avut răspuns. M-am simțit mic, neputincios. În noaptea aia n-am dormit deloc. M-am gândit la tata, care toată viața lui a lucrat la uzină și n-a acceptat niciodată să fie călcat în picioare. M-am întrebat dacă eu sunt mai slab decât el.

A doua zi am început să caut de muncă peste tot: la supermarketuri, la construcții, chiar și ca paznic de noapte. Peste tot mi se cerea „experiență”, „recomandări”, „seriozitate”. Cine să-mi dea recomandare după ce am plecat așa? Cine să creadă că sunt serios când povestea cu monedele circula deja prin cartier?

Maria s-a angajat temporar la o spălătorie auto. Venea acasă obosită, cu mâinile crăpate de la detergenți. Copiii au început să întrebe tot mai des de ce nu avem bani ca alți copii din bloc.

Într-o zi, fiica mea cea mică, Ana, a venit acasă plângând:

— Tati, colegii mei au zis că suntem săraci și că tu nu muncești!

M-am prăbușit pe canapea și am plâns pentru prima dată în fața lor. Maria m-a privit lung, fără reproșuri de data asta. Poate pentru că vedea cât mă doare.

Au trecut luni până când am găsit ceva: un post de curier la o firmă mică din oraș. Salariul era mic, dar măcar primeam banii pe card – nu în monede – și nimeni nu știa povestea mea acolo.

Încet-încet am început să ne revenim financiar, dar rana din suflet nu s-a vindecat nici azi. Maria încă vorbește rar cu mine despre perioada aceea. Copiii au crescut și par să fi uitat, dar eu nu pot uita clinchetul acela de monede care mi-a spart inima.

Uneori mă întreb: câți oameni trăiesc umilințe ca a mea și nu spun nimic? Câți dintre noi înghit în sec doar ca să-și țină familia împreună?

Poate că nu banii sunt cei mai importanți în viață, dar demnitatea… demnitatea doare cel mai tare când o pierzi.

Oare voi ați fi reacționat altfel? Ce ați fi făcut în locul meu?