Cum am încercat să-mi apăr familia de rudele toxice

— Irina, iar ai pus prea multă sare în sarmale! Să nu-mi spui că ai uitat rețeta mamei!
Vocea mătușii Lenuța răsuna din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. M-am oprit din amestecat cozonacul, cu mâinile pline de făină, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era Ajunul Crăciunului, iar casa noastră mirosea a portocale, scorțișoară și… tensiune.

— Lenuța, dacă nu-ți convine, fă-le tu! am răbufnit, dar vocea mi-a ieșit slabă, aproape șoptită. Tata s-a uitat la mine peste ochelari, cu acea privire care spunea „nu începe acum”.

Unchiul Viorel deja deschisese a doua sticlă de vin și povestea, pentru a nu știu câta oară, cum el a ridicat casa cu mâinile lui și cum nimeni din familie nu-l respectă destul. Mama încerca să-i facă pe plac, îi turna mereu în pahar și îi zâmbea forțat, de parcă dacă ar fi fost destul de amabilă, ar fi reușit să-l îmblânzească.

În fiecare an era la fel. Rudele astea două veneau ca o furtună peste liniștea noastră. Îmi aminteam cum, la 12 ani, am plâns în baie pentru că Lenuța râsese de rochia mea nouă. Acum aveam 32 și tot nu găseam curajul să spun ce simt.

— Irina, vino să ajuți la masă! a strigat mama.

Am ieșit din bucătărie cu tava de friptură și am dat nas în nas cu sora mea, Alina. Mi-a șoptit la ureche:
— Hai că mai rezistăm două zile. După aia pleacă.

Dar eu nu mai voiam să rezist. Voiam să trăiesc sărbătorile fără să mă simt mică, judecată sau invizibilă. Voiam ca fiica mea, Mara, să nu crească printre ironii și certuri mocnite.

Când ne-am așezat la masă, Viorel a început cu glumele lui proaste despre „femeile care nu știu să gătească” și „bărbații care țin casa”. Tata a încercat să schimbe subiectul:

— Hai să ciocnim pentru sănătate!

Dar Viorel nu s-a lăsat:

— Sănătate să fie! Dar dacă nu era Lenuța, voi nici nu știați ce-i aia familie!

Am simțit cum îmi ard obrajii. Mara s-a uitat la mine speriată. Am strâns pumnul sub masă.

După masă, am ieșit pe balcon cu Alina.

— Nu mai pot, i-am spus printre dinți. De ce trebuie să-i suportăm? De ce mama nu le spune nimic?

Alina a oftat:
— Pentru că îi e frică să nu se supere bunica. Știi cum e la noi: „Sângele apă nu se face”.

— Dar sângele poate otrăvi totul dacă-l lași! am izbucnit.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut ca să nu supăr pe nimeni. La toate dățile când Mara m-a întrebat de ce mătușa Lenuța vorbește urât cu mine și eu i-am spus că „așa e ea”.

A doua zi dimineață, când Lenuța a început iar cu observațiile:
— Irina, vezi că ai uitat să pui fața de masă bună!

M-am oprit în mijlocul sufrageriei și am spus tare:
— Lenuța, te rog frumos să nu-mi mai spui ce să fac în casa mea.

Toată lumea a amuțit. Mama s-a albit la față. Viorel a râs:
— Ia uite-o pe domnișoara! S-a emancipat!

Dar eu nu m-am oprit:
— Da, m-am emancipat! Și vreau liniște de Crăciun. Dacă nu vă place cum fac eu lucrurile aici, puteți pleca.

Lenuța a început să plângă teatral:
— Asta-i recunoștința după tot ce-am făcut pentru voi?

Mama s-a apropiat de mine:
— Irina, te rog… Nu strica sărbătoarea.

Am simțit un val de vinovăție, dar și o ușurare ciudată. Pentru prima dată am spus ce aveam pe suflet.

Viorel s-a ridicat:
— Hai, Lenuțo, mergem acasă! Să vezi tu ce Crăciun au fără noi!

Au plecat trântind ușa. În casă s-a lăsat o liniște grea.

Mama a început să plângă încet:
— O să vorbească toată familia… Ce-o să zică lumea?

Mara m-a luat de mână:
— Mami, acum putem cânta colinde?

Am zâmbit printre lacrimi.

Seara aceea am stat doar noi: eu, Alina, părinții și Mara. Am cântat colinde și am râs fără frică. Dar liniștea era ciudată, ca după o furtună.

A doua zi au început telefoanele: verișoara Camelia voia detalii; bunica era supărată; tata încerca să împace pe toată lumea.

— Irina, trebuia să ai răbdare… mi-a spus el blând.

Dar eu simțeam că am făcut ce trebuia.

Au trecut luni până când Lenuța mi-a vorbit din nou. La Paște a venit cu ochii roșii și mi-a întins cozonac făcut de ea.
— Să fie pace în familie… mi-a spus încet.

Nu știu dacă va fi vreodată liniște deplină. Dar știu că Mara m-a întrebat seara:
— Mami, tu ești fericită acum?

Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că voi lupta mereu pentru liniștea noastră.

Oare câți dintre noi ne sacrificăm liniștea doar ca „să fie bine”? Cât timp trebuie să taci până când devii invizibil în propria ta familie?