Când dragostea devine o factură: Zece ani de căsnicie în umbra banilor

— Tu ai văzut cât a venit factura la gaze luna asta? mă întreabă Gabi, fără să-și ridice ochii din telefon.

E ora 7 dimineața. Cafeaua abia s-a răcit în ceașcă, iar eu încă încerc să-mi adun gândurile după o noapte albă. Nu pentru că aș fi avut insomnii, ci pentru că am stat și m-am gândit la noi. La ce am ajuns. La cum, după zece ani de căsnicie, dragostea noastră s-a transformat într-o listă de cheltuieli și reproșuri.

— Am văzut, îi răspund încet, încercând să nu las să se audă tremurul din voce. Dar nu putem vorbi despre altceva la micul dejun?

Gabi oftează și-și aruncă telefonul pe masă.

— Nu putem ignora la nesfârșit problemele astea, Irina! Facturile nu se plătesc cu vorbe dulci.

Mă uit la el și nu-l mai recunosc. Unde e bărbatul care mă făcea să râd cu lacrimi? Cel care mă lua de mână pe stradă, indiferent cine se uita? Acum, între noi e mereu un zid invizibil, construit din bonuri fiscale și calcule reci.

Înainte, ne certam pentru prostii: cine spală vasele, cine uită lumina aprinsă. Acum, fiecare discuție e o negociere. Cine plătește rata la bancă luna asta? Cine cumpără mâncare? Cine a cheltuit mai mult pe haine?

— Irina, nu vreau să par insensibil, dar trebuie să fim realiști. Salariul meu nu mai ajunge ca înainte. Și tu… poate ar trebui să cauți ceva mai bine plătit decât jobul ăsta la librărie.

Mă doare. Îmi place munca mea, chiar dacă nu aduce mulți bani. Miroase a cărți vechi și povești nespuse. Dar pentru Gabi, totul se măsoară în lei și bani.

— Nu vreau să renunț la librărie. Acolo mă simt vie, îi spun cu voce stinsă.

— Și eu unde mă simt viu? În fiecare zi mă întorc acasă și găsesc doar griji și tăcere!

Tăcerea cade între noi ca o lamă rece. Mă ridic și plec spre baie, cu ochii în lacrimi.

La serviciu, încerc să-mi ascund tristețea printre rafturi. Doamna Maria, clienta noastră fidelă, mă întreabă dacă sunt bine.

— Sunt doar obosită, îi spun zâmbind forțat.

Dar adevărul e că mă simt pierdută. Prietenele mele au început să mă evite. „Nu mai ești tu”, mi-a spus într-o zi Roxana. „Ai devenit mereu îngândurată.”

Seara, când ajung acasă, îl găsesc pe Gabi în sufragerie, cu ochii în calculator și foi împrăștiate peste tot.

— Ce faci? întreb încet.

— Încerc să văd cum putem reduce cheltuielile. Poate ar trebui să renunțăm la vacanța aia din vară.

Îmi amintesc cum visam amândoi la Grecia. Era singurul lucru care ne mai lega: speranța unei evadări împreună. Acum nici asta nu mai avem.

Într-o seară, după ce ne-am certat iar pentru bani, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am amintit de mama mea, cum îmi spunea mereu: „Dragostea nu ține de foame, dar fără ea nici banii nu au gust.”

A doua zi am decis să vorbesc cu Gabi deschis.

— Gabi, nu mai pot așa. Nu vreau să trăiesc ca doi contabili sub același acoperiș. Unde am greșit?

El tace mult timp.

— Poate că am uitat să fim noi… Poate că ne-am pierdut printre griji.

— Și ce facem? întreb cu teamă.

— Nu știu… Poate ar trebui să cerem ajutor. Să mergem la un consilier. Sau… poate doar să ne amintim de ce ne-am ales unul pe altul.

În acea noapte am stat de vorbă ore întregi. Am plâns amândoi. Ne-am spus ce ne doare și ce ne lipsește. Am recunoscut că suntem obosiți și speriați.

Nu știu dacă vom reuși să reparăm totul. Dar știu că nu vreau să renunț fără luptă.

Uneori mă întreb: câte cupluri din jurul nostru trăiesc aceeași poveste? Câți dintre noi uităm că dragostea trebuie hrănită cu vorbe bune, nu cu facturi?

Poate că nu există rețete pentru fericire. Dar oare merită să ne pierdem unul pe altul doar pentru că viața ne-a făcut mai reci?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.