Un ceas de liniște și o voce la telefon: Povestea mea despre singurătate și curaj

– Jerzy, nu mai are rost… – vocea Stefani ei era atât de stinsă, încât abia am auzit-o prin receptor. M-am uitat la ceas: 15:00 fix. Marți. Ora noastră de „herbată la telefon”.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când cineva spunea cuvinte grele, dar de data asta era altfel. Era ca și cum, dincolo de pereții subțiri ai apartamentului meu, cineva striga după ajutor fără să poată scoate un sunet.

Mă numesc Jerzy. Am șaptezeci de ani și locuiesc singur într-o casă mică, pe o stradă liniștită la marginea Radomului. După ce soția mea, Elena, s-a stins acum șapte ani, zilele mele au început să semene între ele ca picăturile de ploaie pe geam. Diminețile mi le petrec cu ceai și ziarul vechi, după-amiezile cu radioul dat încet, iar serile… serile sunt cele mai grele. Atunci când tăcerea apasă cel mai tare.

Vecinii mă salută politicos – „Bună ziua, domnule Jerzy!” – dar nu trecem niciodată de două-trei vorbe. La magazinul din colț, vânzătoarea, doamna Lidia, mă întreabă mereu dacă vreau pungă. Niciodată nu mă întreabă dacă vreau să povestesc.

Într-o iarnă grea, cu zăpadă până la genunchi și ger care crăpa ferestrele, am văzut-o pe doamna Stefania, vecina de peste drum, luptându-se cu două sacoșe și cu bastonul ei vechi. Am ieșit în papuci, fără să mă gândesc prea mult, și am ajutat-o să intre în casă. În apartamentul ei mirosea a mușețel uscat și a singurătate. Am stat pe scaunul din bucătărie și am privit-o cum își aranjează cumpărăturile pe rafturi.

– Știți, domnule Jerzy… – mi-a spus atunci – uneori mă întreb de ce mă mai trezesc dimineața. Doctorul zice să nu stau singură, dar cine să mă sune? Cine să aibă nevoie de mine?

Am tăcut. Pentru că simțeam același gol în piept.

A trecut o săptămână. Marți după-amiază, m-am uitat la telefonul fix din sufragerie. Am ridicat receptorul și am format numărul Stefani ei. Mâinile îmi tremurau.

– Alo? Doamna Stefania? Sunt Jerzy… Vreți să bem o cană de ceai? Prin telefon?

A urmat o pauză lungă. Apoi un râs stins, aproape rușinat:

– Ceai? Cu mine?

Am vorbit douăzeci de minute despre pisica ei, Feliuța, despre roșiile mele care nu dau rod pe balcon și despre muzica veche de la radio. Nimic important. Dar la finalul convorbirii am simțit că inima îmi bate altfel.

Așa a început tradiția noastră: „Herbată la telefon”, în fiecare marți la ora 15:00. Uneori vorbeam despre vreme, alteori despre durerile de spate sau despre rețete vechi de cozonac. Dar cel mai important era că nu mai eram singuri.

După câteva săptămâni, Stefania mi-a spus:

– Azi am ieșit singură până la cutia poștală. Și apoi… am sunat-o pe Halina. Nu mai vorbisem cu ea de la înmormântarea fratelui ei. I-am povestit despre ceaiul nostru și am întrebat-o dacă vrea să ni se alăture.

Halina a acceptat imediat. Apoi Halina l-a sunat pe domnul Vasile din blocul vecin – rămas fără serviciu după restructurări, retras în el însuși. Vasile a sunat-o pe doamna Maria din parohie – văduvă de câțiva ani, fără copii aproape.

În câteva luni, marțea la ora 15:00 devenise un fel de ritual pentru tot cartierul nostru. Fiecare suna pe cineva: un vecin uitat, o rudă îndepărtată sau chiar pe cineva cunoscut doar din vedere. La bibliotecă s-a deschis o sală specială pentru cei care nu aveau liniște acasă; acolo se adunau câte cinci-șase persoane și vorbeau la telefon cu alți singuri din oraș.

Radio Radom a început să difuzeze muzică liniștită marțea la ora 15:00 și să citească numele celor care așteptau un apel.

Dar într-o zi… Stefania nu a răspuns la telefon. Am sunat de trei ori. De cinci ori. De zece ori. Inima mi-a bătut nebunește. Am alergat până la ea acasă; ușa era întredeschisă. În hol era frig și liniște apăsătoare. Am găsit-o pe podea, lângă telefon, cu mâna întinsă spre receptor.

– Jerzy… azi… am simțit că nu mai pot… Dar m-am gândit că tu vei suna la trei… Și asta m-a ținut aici…

A stat în spital câteva zile. Fiica ei a venit din București și plângea neputincioasă:

– Nu știam… Nu ne-am dat seama cât de greu îi este…

Când s-a întors acasă, Stefania era mai slabă fizic, dar avea o lumină nouă în privire.

– Jerzy… nu putem lăsa oamenii să se scufunde în tăcere așa cum am făcut eu aproape… Trebuie să pornim un lanț.

Și așa am făcut. Acum „Herbată la telefon” are peste trei sute de membri în trei orașe diferite. Oameni care nu se cunosc personal, dar care știu că marțea la ora 15:00 cineva va suna și va întreba simplu: „Ce faci? Bem un ceai?”

Uneori primesc scrisori sau telefoane de mulțumire:

– Domnule Jerzy, datorită dumneavoastră nu mi-e frică de serile lungi…
– Mulțumesc că m-ați sunat când nimeni altcineva nu o făcea…

Nu am făcut nimic extraordinar. Nu am avut bani sau relații sau vreo fundație mare în spate. Doar un telefon vechi și curajul să spun „Bună ziua” unui om care părea uitat de lume.

Acum stau cu cana mea de ceai cu zmeură lângă fereastră și privesc cum ninge peste Radom. Știu că undeva, într-un alt apartament rece sau într-o casă ticsită de amintiri, cineva așteaptă un apel.

Nu trebuie să fii erou ca să salvezi o viață. Uneori e suficient să fii acolo – cu o voce caldă și o ureche deschisă.

Mă întreb adesea: oare câți oameni dispar încet în tăcere pentru că nimeni nu le spune „Bună ziua”? Oare cât ar costa pentru fiecare dintre noi să dăm un telefon? S-ar putea ca acel apel să fie tot ce are nevoie cineva ca să mai rămână încă o zi printre noi…

Tu când ai sunat ultima dată pe cineva care e singur? Poate chiar azi e ziua în care poți schimba ceva.