Balatonul care mi-a schimbat viața: De ce nu mai vreau să merg niciodată în vacanță cu familia soțului meu

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau aici nici măcar o zi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile pe terasa pensiunii de la Balaton. Soarele apunea peste lac, dar în sufletul meu era furtună. Vlad, soțul meu, se uita la mine neputincios, cu ochii lui verzi plini de oboseală și vinovăție.

— Te rog, Ana, nu acum… Mama o să audă, șopti el, privind spre ușa camerei unde soacra mea, doamna Lidia, își făcea de lucru cu bagajele.

Nu-mi mai păsa. De patru zile eram aici, într-o vacanță care trebuia să fie relaxantă, dar care se transformase într-un coșmar. Totul începuse încă din București, când Vlad mi-a spus că părinții lui vor să mergem împreună la Balaton. „O să fie frumos, Ana! Ne relaxăm, ne apropiem ca familie…” Dar eu știam deja ce înseamnă asta: să fiu mereu atentă la ce spun, la ce fac, să nu deranjez pe nimeni și să mă prefac că totul e perfect.

Prima zi a trecut cu glume forțate și zâmbete obosite. Soacra mea a ținut să sublinieze de la început: „Sper că ai pus destule haine decente, Ana. La Balaton nu mergem ca la piață!” Am înghițit în sec și am zâmbit strâmb. Vlad nu a zis nimic. Niciodată nu zice nimic când mama lui mă ia peste picior.

A doua zi a venit cu prima ceartă adevărată. Ne-am dus la supermarket să cumpărăm mâncare pentru toată lumea. Când am ajuns la casă, doamna Lidia s-a uitat la mine și a spus:

— Ana, tu ai salariu bun, nu? Poate plătești tu azi…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Salariul meu era abia suficient pentru ratele la apartament și cheltuielile lunare. Dar cum să spun asta? Cum să recunosc că nu-mi permit să plătesc pentru toată familia? Am scos cardul cu mâna tremurândă și am plătit. Vlad s-a uitat în altă parte.

Seara, când am încercat să-i spun lui Vlad cât de rău m-am simțit, mi-a răspuns sec:

— Lasă, Ana, e doar o dată pe an. Nu face din țânțar armăsar.

A treia zi a fost și mai grea. Soacra mea a început să comenteze despre cum gătesc eu acasă:

— La noi în familie se gătește altfel. Tu nu știi să faci sarmale ca lumea…

M-am simțit mică, inutilă. M-am retras pe terasă și am plâns în tăcere. Nimeni nu a observat.

În a patra zi, totul a explodat. Era dimineață și încercam să fac cafeaua pentru toată lumea. Soacra mea a intrat în bucătărie și a început să ridice vocea:

— De ce nu ai spălat vasele aseară? La noi acasă nu se lasă bucătăria murdară!

— Am spălat tot ce am folosit eu… restul era de la voi… am încercat eu timid.

— Nu contează! Ești femeie în casă, trebuie să ai grijă de toți!

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am ieșit afară și am început să plâng fără rușine. Vlad m-a urmat după câteva minute.

— Ana, te rog… încearcă să o înțelegi pe mama…

— Dar pe mine cine mă înțelege? Cine are grijă de mine? am izbucnit eu.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a întors la ai lui, iar eu am rămas singură pe terasă, privind lacul care părea atât de liniștit față de furtuna din sufletul meu.

Seara aceea a fost decisivă. După cină, când toți erau adunați în jurul mesei și râdeau forțat la glumele domnului Ion, socrul meu, am simțit că nu mai pot respira. M-am ridicat brusc:

— Îmi pare rău, dar eu nu mai pot continua așa. Nu sunt menajera nimănui și nici bancomatul familiei!

Toți au amuțit. Doamna Lidia s-a uitat la mine ca și cum aș fi comis o crimă.

— Cum vorbești tu așa? La noi în familie nu se țipă!

— Poate ar trebui să începeți să ascultați înainte să judecați! am spus printre lacrimi.

Am ieșit din casă și m-am plimbat ore întregi pe malul lacului. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit liberă. Liberă să spun ce simt, liberă să nu mai fiu perfectă pentru nimeni.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele și am plecat singură spre București. Vlad m-a sunat de câteva ori pe drum, dar nu i-am răspuns. Aveam nevoie de liniște. Aveam nevoie să mă regăsesc.

Au trecut luni de atunci. Relația cu familia lui Vlad s-a răcit complet. Cu Vlad încă încercăm să ne găsim echilibrul, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi își sacrifică liniștea doar ca să fie „pe placul familiei”? Oare când vom avea curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?